O zi

Azi dimineață am ascultat trei ore valurile mării, timp în care am băut cafeaua, mi-am dat cu ojă roșie și am citit.

Valurile mă fac nervoasă. Să te repeți la nesfârșit, fără odihnă!? Să nu taci, măcar pentru o clipă!? În fiecare vară, primele două- trei zile mă zvârcolesc în chinuri. Îndur zgomotul mării și plictiseala de-a sta nemișcată, într-o gamă limitată de poziții, pe plajă, prea politicoasă ca să fac o criză de nervi. Pas cu pas, învăț din nou lipsa controlului, iar după două- trei săptămâni, încep să uit. În cele din urmă, și cum mă cheamă.

Azi dimineață, trezindu-mă obosită și fără curaj, am chemat în ajutor amintiri. Cele mai frumoase erau verile coapte, când soarele îmi topea gândurile fâșii- fâșii, ca pe nori albi. Am căutat pe You Tube valuri, am închis ochii și am băut cafeaua pe plajă. Apoi m-am tras la umbră, sub un măslin, mi-am dat cu ojă roșie și am citit. După trei ore, am făcut o baie și am început ziua.

Seara, le-am căutat. Le-am găsit la Crângași, pleoscăind în dig, în bocancii unui pescar. „Ce faci, tătuță?” m-a întrebat. „Faci poze la câini?” Erau trei căței, stăteau nemișcați, privind de pe dig la ferestrele din blocul de vizavi. Mirosea a apă dulce. La ultima fâșie de lumină, s-au ridicat rațele, sute, și-au început să rotească cerul.