Pentru anul care vine mâine îmi doresc trei lucruri:
 - culoarea obrajilor Celor Trei Grăsani
 - mirosul cărților noi și vechi
 - mai multe zile

P.S.
M-am apucat de citit „Dune”.

Obişnuim să vorbim despre lucrurile pe care nu le cunoaştem. Avem păreri despre ele, certitudini şi dezamăgiri.

Cunoaşterea presupune, cred, experienţa suficient de îndelungată pentru a simţi, înţelege şi determina esenţialul. 

Teoria începe întotdeauna cu enunţarea principiilor.  Însă acestea nu sunt decât cuvinte- seminţe, iar tu eşti pământ. Unele prind, altele nu, în funcţie de calitatea lor, de momentul însămânţării, de vreme, de hărnicia şi priceperea gospodarilor care te au în grijă, de tine- cât de mănos eşti.

Lucrurile pot fi făcute pe o perioadă mai scurtă. Dar cunoaşterea lor începe după ce crezi că le ştii. Pentru că provocarea nu mai vine din afară, trebuie să o găseşti în tine. Şi începi să te rupi. 

Nu e nimic mai frumos, după mine, decât un lucru bine făcut.

Gri colonial

Am citit și eu cărțile acelea.

Am ascultat, am vorbit, am mâncat și tot așa verbele

Toate sau aproape toate, chiar

Am adormit ochi de pisici plini de întrebări,

Găsind în zori aceleași răspunsuri.

Cu toate acestea, griul meu este unic.

Chiar dacă rotim aceleași cuvinte,

Formând, nesfârșit, aceleași idei, iar faptele

Sunt limitate la o gamă de fapte,

Totuși, combinațiile sunt infinite.

Cuvintele se împart în infinite oglinzi.

În lume, eu și un milion sau poate două de oameni

Ne gândim acum la culoarea gri.

Însă al meu e lăsat de un sentiment fără nume

Pe-un scaun de lemn cu spătar înalt din camera cu bufet 

Verde ou de rață pe colț

Și două cămăși împachetate, roz și lila, pe pervaz

Într-o casă pustie în stil colonial,

Care în amintire este sâmburele iubirii

Unui om care, visător sau întâmplător,

Mi-a făcut cel mai frumos dar,

Cartea „Culorile”.

Dacă reușești să faci față cumva ororii de a cunoaște oamenii și de a fi unul dintre ei, poți începe să crezi în minuni, ca un copil.

Adevăr sau Iubire. Cât de complicată poate fi o alegere?

Lăsând la o parte astfel de chestiuni pe care viața cheflie le scuipă departe ca pe sâmburii de cireașă, ieri am fost la mall în scopul de a viziona Hobbitul.

După aproximativ trei ore în care m-au săgetat tot atâtea dureri ascuțite de stomac (pop corn cu bere), am ieșit într-o stare deplorabilă, de confuzie dublată de amintirea dureroasă a presiunii concomitent exercitate pe nas și urechi de ramele a două perechi de ochelari.  

Să nu trageți cumva concluzia că nu-mi plac poveștile! Alături de zeci de adolescenți, copii și câțiva oameni maturi, am urmărit cu răbdare prezentarea Imax, reclame și traileruri, așteptând cu sufletul la gură desfășurarea dramatică a confruntării cu dragonul avar. Acesta a purtat însă, ca în desenele animate, niște dialoguri în engleză cu Bilbo și dwarfii, că nici moartea prin incinerare a lui Thorin însuși nu ar fi ajutat cu nimic.

Cât a durat coridorul incolor care ne scotea în mall, m-am întrebat, cu diferite cuvinte, ce ne lipsește, oare, când avem. 

Oameni și oameni

Pot spune despre ei lucruri mărunte, de genul: „are o pereche de teniși albaștri” sau „are o voce șoptită”, dar apoi mă opresc. Când îi visez, nu le văd chipul sau mâinile, sunt doar o umbră grea. 

Acești oameni nu-mi vorbesc, chiar dacă înșiră cuvinte. Dacă nu ne-am cunoaște, ar fi la fel ca acum.

Ei știu tot despre mine. Imaginea e completă, încropită eficient. Dacă nu corespund, își ascund jena într-un gest involuntar. De cele mai multe ori, însă, nu mă aud.

Sunt politicoși. Regulat, aruncă în aer laude care se scurg uleioase, pătând tot în jur.

Despre câțiva, pot spune că sunt enervanți, impertinenți, gălăgioși, ca niște copii. Fac tot timpul greșeli și nu le ascund. Îi recunosc ușor după faptul că îmi pun întrebări. Nu obosesc să-mi arate cum sunt. Lângă ei tac și mă simt bine. Mă las într-un scaun și vorbesc ore-n șir. Eu uit că am formă, nume și vină, iar timpul nu merge, dacă nu îl pornim. 

Ridici deodată ochii și vezi. Lucrurile de zi cu zi: găina de lână din geam, orhideele lui Miron, ștergarul Dianei din pânză de casă, rufele puse pe calorifer la uscat, fotoliul lui Pisu. 

Pisicile astea- ce grele atârnă acum- îmbibate de zile, de somn și iubire, pe canapea.  

Mai ții minte, Ruxi, cum a apus ziua aia atunci, după colț, înecată în mare, sau noi eram înecați în pulberea soarelui fărâmat în piua de stânci? A fost o zi bună, ca zilele bune de care nu știi până nu se duc în trecut. Ce iluzie zdrobitoare acest „timp”, câte cuvinte n-au sens și totuși ne îngrădim-

curte în curte-

în curte-

în curte-

la nesfârșit,

Găina de lână a fost denumită formal „Kaliakra”, dar ea- fiind toată gri cu excepția crestei de-un roșu aprins, și pe deasupra croșetată impecabil, rând după rând- este diferită de celelalte găini și de alte amintiri care-ar putea evoca apusuri în mare din Kaliakra. 

Și atunci- mă întreb- dacă „visele găinilor întunecă pomul”, nu e posibil ca una, în vis, să aibă o revelație?

Am văzut aseară jumătate din ”Apocalypse now”. 1979, regia Francis Ford Copolla. Pentru cine a văzut filmul, m-am oprit după faza cu verificarea actelor bărcii vietnameze cu fată și cățel. Am pus pauză, am fumat o țigară, am băut o gură de vin, m-am înecat, am băut apă și m-am culcat, într-o agitație cumplită. Perna era numai colțuri. Mi-e frică să mă uit în continuare. Este un film cu o primă jumătate extraordinară. Martin Sheen, Robert Duvall, ultimul cu un rol incredibil. Dar m-a luat pe nepregătite. Acum stau și mă-ntreb: cum poți să te pregătești, oare, pentru un film despre oameni în mijlocul unui război? Pe de altă parte, cum poți să speri că ar putea fi, într-un fel, suportabil? Pe ce te bazezi?

Cetățean, caut refugiu

CĂTRE,

RATB, PS1, PMB, 

alte autorități interesate, 

cu atribuții și competențe în materie de refugii 

Pe linia autobuzului 300, în stația Aviator Popișteanu, mă întâlnesc dimineața cu vecinii mei.

De aici pornim spre locul de muncă.

De obicei așteptăm mașina cu gâtul întins față- stânga. Încercăm să ignorăm silueta refugiului albastru. 

Dar de urât nu scapi. 

Lucrurile vechi pot fi frumoase. Dar tabla albastră mâncată de rugină nu este.

Este posibil să ducem cu noi imaginea neputinței întreaga zi.

Vă rog frumos să aveți în vedere și stația Aviator Popișteanu la împărțirea refugiilor noi, sau măcar curate.

Vă mulțumesc! 

Scrisoarea mea nu necesită răspuns (scris). 

Aseară am fost la Târgul de Crăciun, în Piața Universității. Mulțimea oamenilor m-a paralizat. M-am învârtit pe lângă căsuțe, dar nu m-am descurcat decât să-mi iau un pahar de vin fiert. Erau cozi late la plăcinte, sarmale și covrigi. Mirosea a brad, era frig și lumină.

Pe scenă, colindătorii cântau, îmbrăcați în haine albe de lână.

Lângă podium, stătea cu mâinile în buzunare un jandarm solid, cu părul alb, genul de bărbat respectabil. Nu părea a simți frigul. Până atunci nu-l observasem. Tot ce am spus despre el am văzut într-o fracțiune de secundă, când totul se schimba. A scos mâinile din buzunare, s-a îndreptat, privirea i s-a fixat, o infinită cumințenie i s-a întipărit pe frunte. Prin fața lui trecuse, în civil, cu soția de braț, un șef. Salutul a fost scurt și discret.

Am cerut o brichetă unui bărbat. Era cu prietenii și familia. Oamenii stăteau. În frig, tropăind, sorbeau din pahare de plastic cald.

La casa lui Moș Crăciun era coadă. Un spiriduș verde organiza intrarea. Am pândit pe ferestrele înalte de plastic. M-a luat prin surprindere o frumusețe fără seamăn. Din agitație, frig și zgomot, se zăreau licărind înăuntru oameni care cred în magie. Copii subțiri și ciufuliți (la intrare părinții le trăgeau de pe cap căciulițele) îi spuneau Moșului, cu glas scârțâit, poezii.

Moartea este taina oamenilor sau oamenii sunt singurii care nu știu taina morții?

O zi

Azi dimineață am ascultat trei ore valurile mării, timp în care am băut cafeaua, mi-am dat cu ojă roșie și am citit.

Valurile mă fac nervoasă. Să te repeți la nesfârșit, fără odihnă!? Să nu taci, măcar pentru o clipă!? În fiecare vară, primele două- trei zile mă zvârcolesc în chinuri. Îndur zgomotul mării și plictiseala de-a sta nemișcată, într-o gamă limitată de poziții, pe plajă, prea politicoasă ca să fac o criză de nervi. Pas cu pas, învăț din nou lipsa controlului, iar după două- trei săptămâni, încep să uit. În cele din urmă, și cum mă cheamă.

Azi dimineață, trezindu-mă obosită și fără curaj, am chemat în ajutor amintiri. Cele mai frumoase erau verile coapte, când soarele îmi topea gândurile fâșii- fâșii, ca pe nori albi. Am căutat pe You Tube valuri, am închis ochii și am băut cafeaua pe plajă. Apoi m-am tras la umbră, sub un măslin, mi-am dat cu ojă roșie și am citit. După trei ore, am făcut o baie și am început ziua.

Seara, le-am căutat. Le-am găsit la Crângași, pleoscăind în dig, în bocancii unui pescar. „Ce faci, tătuță?” m-a întrebat. „Faci poze la câini?” Erau trei căței, stăteau nemișcați, privind de pe dig la ferestrele din blocul de vizavi. Mirosea a apă dulce. La ultima fâșie de lumină, s-au ridicat rațele, sute, și-au început să rotească cerul.

fââââââââââââââââșșșșșșșșșșșșrrrrrrrr
                  ffâââââââââââââââââââșșșșșșșrrrrrrrrrrr
                                 fââââââââââââââșșșșșșșșșșșșrRRRȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘRRRRR
rrrrrrrrrrr

pleosc pleosc
pleosc pleosc pleosc pleosc
prrrbbbbbrrrrrrrrrrrrrrr prrrrrrrrrrrbbbbbbbbbbbrrrrrrrrr bbbbbbbbbBUUM

vin mările
și-apoi
vin ploile

Oamenii-cerc sunt aceia care nu au ferestre, alte sisteme de aerisire sau măcar fisuri prin care ideile noi să se strecoare în mediul steril. Ei se repetă la nesfârșit și nu reușesc să surprindă cu nimic, niciodată.

Nu am întâlnit niciodată un om- cerc perfect. 

Dar m-am simțit de-atâtea ori agresată de câte-o idee impertinentă, încât sunt îngrijorată, mai ales că am îndoieli cu privire la faptul că inelele planetare se văd dacă stai pe Saturn.

Nu am nicio vină. Punctele de vedere la care nu m-am gândit (din diferite motive) dau disconfort. Unele chiar n-au măsură- trântesc, dărâmă, în bătaie de joc. De altele te loveşti ca trenul în zid.  Orice mişcare ulterioară este inerţială. Inevitabil, mai devreme sau mai târziu, te opreşti.

Încerc să slăbesc rezistenţa. Nu reuşesc, pentru că e vicleană. Se-ascunde în preferinţe, antipatii, impresii, orgolii şi-n tot ceea ce ştiu.

De aceea, scriu bileţele. Pun la păstrare câte-un cuvânt. Mă apropii de ele încet, mai târziu, când zgomotul de fond omenesc s-a estompat, când sunt singură şi nu am de ce şi pe cine să mint. 

Când am foarte mult de lucru și-mi este clar că nu o să termin, îmi propun să fac ceva ușor, care nu se pretează la echivocuri, ca de exemplu să ascut toate creioanele din cană sau să cumpăr un nasture pentru haina gri.

De regulă, nu reușesc să termin și nici să fac lucrul cel mic și ușor, adâncindu-mi tristețea.

Dacă aș putea să las diminețile pe altă viață, să nu mai verific minuțios în ce fel se încorporează fumul lung al fabricii în masa de nori, în ce culori se întinde-n fereastră soarele sau ceața, câte muște s-au prins în căldura din balcon, apoi să nu mai citesc, amăgindu-mă că o să dureze cât timp beau cafeaua, dacă n-aș mai asculta Jazz Radio...

Fă ceva diferit în fiecare zi! Dacă vrei să-ți amintești de ce făceai lucrurile așa cum le făceai.

M-am prins târziu de faptul că oamenii se plâng de lucrurile pe care le iubesc, și am rămas așa, cu o pornire de-a stinge conflicte imaginare și de a căuta alegeri în dileme din care nimeni nu vrea să iasă.

Cuvinte în uniformă,

Oameni- cerc,

.Imaculat.

Progrămel, 

Iaurțel,

Cutiuță cheiță peniță, penar din lemn pirogravat-

deschide o carte cu poezii

aici un cuvânt este atât de ciudat, răsucit, transfigurat, că devine explozie

un cuvânt aruncă în aerul respirat infinite alte cuvinte 

Să încep aceeași zi, cu deschis ferestre, bâzâit de muște în balconul cald, ascultat sirene, hurducăieli pe șine, tone de cauciucuri dezlipite de șosea ca un leucoplast infinit, chinuitorul gând că trebuie să mă îmbrac, să plec din mine, să ies în stradă, să fiu atentă, măcar să nu mă calce vreo  mașină, cu oameni vorbind, vorbind, obsesiv despre ei, în numele altor idei, cu-același obicei de-a mă strecura, ca un animal dintr-o altă specie, salvat de câteva însușiri, în special acelea de-a fi dresat și de a ține companie, sau să fac altceva?

Portret de familie

Or fi viețuitoarele produsul unor fluctuații cuantice care au început din nimic universul. Dar Povestea oamenilor îmi este mai dragă. Ei vor mai mult- decât ce pot, ce știu, ce sunt. 

Ei vor minuni.

În preajma Crăciunului este o agitație foarte mare. Poveștile ies în stradă și-ncep să bată drumurile dintre oameni.

Cu vârfuri subțiri, înclinate de povara podoabelor, bradul odihnește pe brațe, abia atingând, o beteală albă de liniște. Luminile rotunde cad în fereastra înaltă și se pierd afară, pe scări, în noapte.

Mă ridic și trec în salonul cu pianină. 

Alex rula, aplecat peste masă, tutun în foițe. Oana servea un ceai și o plăcintă, puse pe-un șervețel mic de bumbac. Avea părul strâns în coc și o bluză vernil pufoasă, cu guleraș alb. Toma stătea la masă cu Alex, cu bărbia în palmă, privindu-l. Pe masă erau un pachet cu tutun, două țigări rulate și o invitație la un concert. Pe un șervețel mic de bumbac- o lumânare și-o nucă. Lori, sprijinită de ușă, zâmbea. Alina purta un pulovăr verde smarald pe care cădeau valuri de bucle întunecate. Stătea pe un scaun cu spătar din lemn ondulat, așteptând ca Ionuț să înceapă un cântec. În colțul din dreapta, sub un lampadar, prietenii Ancăi discutau șoptit. Lângă Ionuț, așezat la pian, stătea în picioare Andra, subțire, cu ochelari negri și păr strâns în coc. Alexandra îi privea cu tâmpla rezemată în palmă. Degetele albe și lungi îi străluceau. Unghiile, rotunduri mici date cu ojă neagră. Andreea, frumoasă și dreaptă, stătea pe o canapea stil baroc. Avea în față o cană cu ceai. Cristi și Radu erau undeva, prin preajmă, Ruxandra și Oana râșneau cafea. Ușa se dă la perete, intră Costin vijelios, învăluit în frig, strigă, râde, se repede, dă noroc, îmbrățișează. Bubica iese de undeva și-ncepe să latre, dând din codiță, speriată de-atâta bucurie.

Imaginea asta, de câteva clipe, era o minune pe care am ascuns-o în brad, printre povești și ciuperci, lângă doi pinguini croșetați.

„Portret de familie” este un proiect al FotoUnion, care încearcă an de an s-adune amintiri despre noi. 

Scriu despre „a scrie” că este puțin, cât un rând.
Spun despre „a spune” că este puțin, cât un rând.
Lumina din ochi este început. Fapta, cuprins. Oamenii care te-au cunoscut- încheiere.

Cine ești? Totul poate fi contestat. Totul este contestat. Unora le place zâzania pe care o naști, altora răul care îți iese din obidă, altora grația pe care ți-o dă o zi bună. Este foarte greu să fii tu. Să nu te pierzi pe sub măști. Munca este o luptă cu tine pentru a te împărți lumii. Munca înseamnă a da. Beneficiile materiale nu înseamnă nimic. Supraviețuirea este instinct. Nimeni nu visează la supraviețuire. Nu subestima forța viselor. Modul în care te raportezi la visele tale te fac împlinit sau ratat. Satisfacția sufletească este o iluzie. Nu te îmbogățește, ci îți confirmă binele pe care îl știai despre tine. Ce vor ceilalți de la tine? Ce vor prietenii, rudele, necunoscuții? Fiecare vrea confirmare. Îți dorești ceea ce ai? Prețuiești ceea ce știi? Ești mulțumit? Atunci ei de ce nu-ți confirmă mulțumirea? Cum să trăiești? Cum să fii fericit? A lua. Nu uita să iei. Să nu te golești. Ce iubești, iei. Ce iubești, ești. Știi ce este iubirea? Este minunat că nu știi. Nu știm, nu decidem, nu avem leac. Iubirea ne depășește. În ultima vreme vorbim foarte puțin între noi despre faptul că pământul e nesfârșit de mic. 

Parada militară

Oamenii se adunau la paradă, grupați în familii. Unii părinți explicau continuu, în fraze complete și răsunătoare, cele mai neînsemnate lucruri. Copiii râdeau, înțelegători. Alții își târau picioarele, enervându-și mamele.  Poate mai fuseseră la paradă și în alți ani. Puțini tăceau, privind mașinile care așteptau să pornească spre Arcul de Triumf. 

Pompieri, Smurd, SRI, Poliția, Poliția de Frontieră. Mașini roșii strălucitoare, negre, albastre, albe, motociclete, o șalupă remorcată, tancuri verzi.

Plecasem de-acasă voioasă, cu iPodul pregătit pentru fotografii festive, în prima zi de-ntâi decembrie îngălbenită de-un soare blând.

Într-un moment de neatenție, în timp ce priveam la forțele de ordine și apărare, mi s-a înfipt în minte explicația unui tată cu fiul pe umeri, care conținea cuvântul „eroi”. 

Am făcut stânga, sufocată de ușurința cuvintelor, găsind Herăstrăul gol și lacul de-un calm nesfârșit.

Rațele dormeau cuibărite pe apă, doar unele tinere treceau lin pe sub sălcii. 

Pescărușii lăsau umbre tremurate pe lac.

 

Cazimir Belcot și eternitatea

Pe raftul de sus am așezat amintirile- reviste și almanahuri vechi. Majoritatea sunt prostioare din anii 80. Le-am răsfoit de atâtea ori în zilele lungi de copil, că îmi amintesc, dând pagina, de câte-o zi întreagă stând pe covor, sub fereastră, citind, desenând și colorând, încercând să descopăr sensurile cuvintelor și ale lumii.

Decupam fotografii cu actori, firește, și visam că o să ajung și eu în almanahul „Convorbiri Literare”, stând cu palmele împreunate, privind spre un viitor incert, dar hipnotic, cu numele ALINA scris dedesubt, printre fotografiile copiilor de la „Semne bune anul are”.

Cea mai puternică fascinație o exercitau asupra mea rubricile „Literatura de aventuri” din „Convorbiri” și „Enigma” din BTT- Almanah turistic pentru tineret. Povestirea polițistă „Nu spune hop până n-ai sărit” mi-a dat mult de furcă. Nu înțelegeam expresia din titlu, iar conținutul nu mă lămurea. Aveam în fața ochilor un pârleaz din grădina lui tanti Marioara, pe care îl tot săream, și nu mi-era clar când trebuia să spun „hop”: în momentul saltului, când ajungeam sus, sau după ce săream pe pământ, de cealaltă parte a gardului.

Ieri am avut una din zilele albe, când la fereastră atârnă draperii grele și transparente care înăbușă zgomotul lumii. Într-o astfel de zi nu pretind nimic. Doar trec împreună cu timpul. În casă e cald și lumină, bucăți mari de umbră pășesc tăcut pe pereți.

De obicei, în zilele albe citesc povești. Hans Christian Andersen este, poate din pricina unei cărți foarte frumos ilustrate, preferatul meu. Mai citesc Pinocchio, Peter Rabbit, Aventurile lui Habarnam, Harry Potter, sau mă uit la „Stăpânul inelelor”.

Ieri am luat de pe ultimul raft almanahul „Convorbiri Literare” din 1986, în care-am găsit o mână de articole despre teatru. Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat Bengescu, Victor Ion Popa, George Vraca, Tudor Arghezi.

Mi-au plăcut foarte mult două. Scrise frumos, curat și sincer, muzica lor suna a cântece de vioară.

Eugen Lovinescu mărturisește de ce nu a scris cronică dramatică.

Iubim doar ceea ce creăm cu suferință, valorizăm lucrurile pentru care ne sacrificăm.

„Ziaristul nu e legat de pagina lui proaspătă; sentimentul indiferenței și poate și al disprețului său vine și de la facilitatea cu care a scris-o, cu acea lipsă de durere, singura ce leagă intim; el o știe pornită din mobile trecătoare, din oportunitate, din comandă chiar, o știe deci ca dusă și o lasă să fie luată de vânt, la întâmplare.

Scriitorii au altă atitudine față de pagina lor; prin munca pe care au pus-o, ei îi exagerează importanța și o cred, chiar dacă n-o spun, aproximativ nepieritoare”.

„În literatură, a scrie despre o carte nu constituie o obligație; scrii numai despre ce îți convine. Prin caracterul ei spectacular, social, o piesă de teatru, ca și o expoziție, un concert, intră în categoria exhibițiilor sociale ce trebuie înregistrate ca efemeridă, oricare le-ar fi valoarea. Ea te silește, așadar, să te ocupi forțat de ceea ce nu merită nicio atenție, și, în afară de elementul literar, să diseci și elementul realizării scenice, să te ocupi de actori, de joc, de plastică, pulbere ce dispare fără urmă, dincolo de reprezentație”.

Cronica dramatică nu răspundea, după cum spune Lovinescu, instinctului său de „eternitate”.

Tudor Arghezi povestește în felul său jucăuș, limpede și ascuțit, ca o vorbă de copil ce ustură, despre un actor uitat.

„Actorul dispare în toată întregimea, de cum își pune mâinile pe piept și prea puțin poate să reție din ele istoria, cum i se spune. Contactul cu actorul de-a dreptul nu e cu putință decât în timpul duratei pe scenă. S-a îmbolnăvit, că a și dispărut pe jumătate, ca și afișul din ajun. A murit, nu-l mai ții minte. Dovadă că am uitat pe Belcot, care a fost un foarte caracteristic artist, 25 de ani, și că numai când cerându-mi-se o pagină de almanah, mi s-a pus în vedere condiția esențială pentru bunele civilizații contemporane, să nu iasă un manuscris „polemic”, îmi trece pe dinainte figura lui.

Drept să spui, nimic nu mi-ar fi dat prin gând să polemizez într-un almanah. Știți ce se întâmplă cu obiectele interzise: te gândești numai la ele și fenomenul se amplifică și cu o inadmirabilă simpatie pentru gen cu atât mai târziu cu cât opreliștea e mai categorică. Dacă se mai adaogă și o argumentare destinată să-ți stârnească artificial simpatiile pentru teza condamnată ești în stare să mergi la moarte din spirit de opoziție.

Fiindcă era vorba de teatru poate că mă ispiteam să-mi aduc aminte, în calitate de fost cronicar dramatic al unor ziare și reviste de odinioară, de emoțiile tari de pildă, cu care am primit la o premieră apariția pe rampă a d-nei Aura Buzescu, pe atunci Almăjan. Dar mi-am dat seama că poate aplaudând fără spectacol o artistă în activitate, aș putea să contribui, fără să vreau, la o stare sufletească polemică, întrucât n-aș fi bătut din palme la o întreagă listă. Actorul e o ființă superioară, desigur, dar susceptibilă. Am renunțat în folosul lui Cazimir Belcot, cel mai dat uitării dintre vietăți”.

Arghezi povestește despre lecțiile de pian pe care Belcot, vecinul său, i le dădea lui Constantin Tănase. „Uneori mi se părea că se petrece dincolo de ușe o bătălie și așteptam, gata să intervin pentru scăparea victimei zdrobite, să scadă tumultul insultelor și să se potolească”.

Cazimir Belcot era un artist de comedie, „de nuanțe și filigram,de un stil de simplicitate complexă, de gravor japonez”.

„L-am urmărit din odaia mea, să aflu cum își „prepara” un rol și niciodată nu am auzit nimic: lucra rolul în tăcerea rugăciunei și când mă duceam la teatrul să-l văd într-o ființă nou, aveam în fața fotoliului meu din seria Haș, un actor nemaicunoscut.

În timpul războiului și al ocupației, Belcot, tânăr și plin de puternică sevă a speranței, începe să aibă impresia că moare. I se părea straniu că mureau sute de mii de oameni ai patriei, el trebuind să trăiască. Și trebuia să moară, după intențiile lui, de morbul care a ucis, fără necesitate, atâta lume în războiul trecut, al tifosului exantematic. Își făcuse o prietenă într-o mahala depărtată, unde se ducea adeseori cu birja. Într-o seară a luat din trăsură un păduche. A treia zi a fost internat în spital. A cincea zi un medic imbecil a strigat în gura mare, fugind de lângă patul lui: „Exantematic!”. După două ore, Cazimir Belcot a murit.

Eu nu-l cred mort de tifos și de păduche. Belcot a murit din pricina facilității talentului de identificare totală cu personajul cel din urmă jucat.”

Pentru iarnă

Mi-am scuturat pe fereastră sufletul, valuri valuri se clătinau cumpătat în răcoare.

Apoi l-am întins pe o coală albă batistă și l-am învelit foșnit, pentru iarnă. 

Visele spun c-o să merg în curând către nord, să miros zori fără pată. 

Ce nume are lipsa iubirii?

Bună dimineața!

În fața blocului este un parc mic. Ziua e plin de copii, iar noaptea se aprinde sub tei un felinar.
Teii au desfrunzit. Pe crengile negre dorm ciori.
Cât timp aștept să se umfle cafeaua, mă uit pe fereastră.
Pe bancă, sub felinar, citește un om.
Este ora 5 dimineața, 20 noiembrie, șase grade, ceață. Vântul flutură frunzele de pe urmă.
Bărbatul cu șapcă citește un ziar. Stă relaxat, picior peste picior, privește din când în când înainte, gânditor.
Până să fie încuiat și codat, blocul nostru era căutat.
Are calorifere pe hol. E un bloc vechi.
Într-o dimineață, la ghena de la etajul 6, dormea un bărbat tânăr. Am dat peste el când am încercat să intru. Era îmbrăcat cu multe straturi de haine.
A doua noapte a dormit pe preșul vecinei. Când am plecat dimineața, foarte devreme, nu se trezise. Era strâns covrig în pufoaica lui. I-am lăsat un măr și o sticlă cu apă.
Până la urmă, vecinii s-au sesizat. Au încuiat blocul și au pus interfon.
Omul cu șapcă citește. Uneori își leagănă piciorul. Mă întreb dacă vreo știre l-a emoționat.
Ceața începe să se albească. E timpul să ne trezim.
Bună dimineața celor ce dorm, bună dimineața celor ce veghează!

Mașina de cusut

Mirosul din dulăpiorul cu mașina de cusut. 

E modernă, din plastic alb. Dar miroase ca timpul când eram „lăsată” la vecinii Stan.

Aveam 4-5 ani.

Domnul Stan era croitor. Firav, cu păr puțin, buze groase, cea de jos răsfrântă.

Întindea pe masă bucăți lungi de stofă și trasa linii cu creta. Le călca apăsat, sfârâind și aburind, cu un fier negru greu.

Pe doamna Stan o zăresc în bucătăria umbroasă, strecurând borș din borcane uriașe. Poartă un halat fără mâneci. Are părul scurt și ondulat, fața rotundă.

Nu-mi amintesc ce făceam. Părea că timpul e nesfârșit. Soarele bătea ușor în draperiile calde, în timp ce mașina cu pedală țăcănea, construind.

Noapte polară și jazz

Pășeam greu, un pas dura zile- apăsare, îngropare, în reazăm fragil așteptare, ridicarea celuilalt, arcuirea, apăsarea, îngroparea- în noaptea polară.

Fram era prins între ghețuri plutitoare. 

Blocurile uriașe porneau deodată la atac, asediind vasul norvegian. Gheața trosnea și urla în urechile echipajului, câinii se dezlănțuiau.

Într-un sfârșit, sloiurile cedau. Liniște deplină. Pe gheață jucau reflexiile aurorei boreale. Cerul vibra în culori. 

În limba lui Nansen, ”fram” înseamnă ”înainte”. 

Dar noaptea se-ntinde fără hotar, iar Nansen este un lider, un om hotărât, al cărui jurnal de bord nu ascunde vătămări ale sufletului. 

”Prin noapte și gheață”, pe jumătate adormită în cadența însemnărilor lui Fridtjof Nansen, am auzit deodată, în burta blocului, un plânset. Înfundat, departe și singur, plâns omenesc.

A doua zi a fost târg la MȚR. Mi-am cumpărat o broșă, un porc roz din mărgele cu aripi albe. 

Luni am mers la serviciu. Fiecare dintre cei doi colegi de birou a afirmat că porcul cu aripi nu este porc, ci oaie. Am întrebat alți trei colegi. Și ei tot oaie au spus. Am coborât la cantină cu liftul și în oglindă porcul mi-a părut oaie (deși este porc). 

Seara am cumpărat un creion 4B.

Acasă, am deschis caietul de desen. Oi! Șase capete, unele grase, altele slabe, desenate demult, când mă rugase Ruxi să-i fac o oaie. (N-am reușit, pentru că nu cunoșteam nicio oaie).

Când am văzut fila plină de oi, mi-am amintit de Murakami. Nu aveam în casă cartea pe care o vroiam. O citisem demult de la Violeta. Ușoară ca fulgul, cu titlu în trei pași (dreapta- față- o piruetă): DANS DANS DANS.

A doua zi dimineața am cumpărat-o din librăria de lângă Cișmigiu. 

Am citit-o, am ascultat-o și am iubit-o. E despre lucruri obișnuite, pe care puțini oameni le pot povesti. Îți dă impresia că timpul nu se pierde.

N-am suportat faptul că s-a sfârșit, astfel că i-am pus în coada de cometă ”În căutarea oii fantastice” și ”Pădurea norvegiană”. Ultima ca să mă desprind (atâta tristețe te face să ceri ajutor).

Zilele reîntâlnirii cu Murakami se aștern amintire. 

Am reluat jurnalul lui Nansen, însuflețit acum de iubire. În noaptea polară se ivesc de niciunde acorduri de jazz. Cerul pare galben, iar mersul lui Fram înainte, asaltat de ghețuri, pare un dans. 

P.S.

titlurile/numele din ”Dans Dans Dans”: 

Rolling Stones- Brown Sugar

Gerry Mulligan

Paul Mauriat- Love Is Blue

Percy Faith Orchestra- A Summer Place

Henry Mancini- Moon River

Ray Charles- Hit The Road Jack

Ricky Nelson- Travelin` Man

Brenda Lee- All Alone Am I

Talking Heads

David Bowie- China Girl

Rolling Stones- Going To A Go- Go

Smokey Robinson and The Miracles

Paul McCartney and Michael Jackson- Say Say Say

Sam Cooke- Wonderful World

Buddy Holly- Oh Boy

Bobby Darin- Beyond the Sea

Elvis Presley- Hound Dog

Chuck Berry- Sweet Little Sixteen

Eddie Cochran- Summertime Blues

Everly Brothers- Wahe Up Little Susie

Del Vikings- Come Go with Me

Jimmy Gilmer- Sugar Shack

Beach Boys- Surfin` U.S.A.

Four Tops- Reach Out, I`ll Be There

Stevie Wonder

Hall & Oates

Bob Cooper

Joe Jackson

Chic

Alan Parsons Project

Bob Dylan- A Hard Rain`s A-Gonna Fall

Henry Purcell

John Coltrane

Freddie Hubbard- Red Clay

Arthur Prysock & Count Basie Orchestra

Styx- Mr. Roboto

Art Farmer 

Bill Evans

Ben E. King- Spanish Harlem

Sly & The Family Stone- Every Day People

Bruce Springsteen- Hungry Heart

Geils Band

Artie Shaw

Foreigner

Coleman Hawkins

Lee Morgan

Stern, Rose & Istomin- Schubert, Opus 100

The Mantovani Orchestra- Some Enchanting Evening

Ai încercat vreodată să privești în ochi un nor?

Păsările sunt cele mai mari ființe pe care le cunosc 

norii. 

Din punctul lor de vedere, oamenii nu au chip.

Umbrele lor cad peste pătrate de pământ colorate. 

Nici nu prea au timp.

Sunt ocupați cu plouatul, cu ninsul, cu alergatul. 

Vara se rup în fâșii albe subțiri și-apoi se topesc.

Mai bine!

Odată m-am atașat de-un mușuroi de furnici.

Am fărâmat un biscuite cu fructe și le-am hrănit. 

Oamenii singuri au timp. 

Ei se atașează de tot feluri de lucruri și ființe mici.

Furnicile au cărat tot biscuitele sub pământ 

și-apoi au plecat.

Ochii mei erau prea mari pentru ochii lor.

Furnicile nu mă puteau privi.

Așteptăm iarna

Norii trec în tăcere ca munții.

Ploile cad prefăcute în stare de spirit.

Ciorile dorm în copaci desfrunziți.

O fată aşază frumos, cu creionul, cuvinte.

Decembrie coboară în liniște.

Trandafirii sălbatici

Citesc o carte despre care Marcel mi-a povestit entuziast la cantină, bucuros că găsise un om căruia să i-o împrumute (Roberto Bolano, ”Detectivii sălbatici”).

Prima parte e povestită de un băiat de 17 ani care citea și scria poezii, avea dorințe, conflicte, iubite, colinda străzi, fura cărți din anticariate, zăcea în cafenele sau la prieteni fumând, ascultând, povestind, tăcând. Uneori, mergea la facultate.

Inevitabil, te năpădesc amintiri.

E caraghios că din toate cea mai dragă mi-a fost noaptea când, la o oră absurdă, mi-a bătut la ușa camerei din cămin Cătălin cu niște sacoșe uriașe pline cu lucruri colorate aduse din Bulgaria (sau poate Moldova?), unde vânduse mărunțișuri din România. Detaliile sunt irelevante, important pentru mine, și de aceea amintirea îmi este dragă, a fost că ”m-a deranjat” tam-nisam în creierii nopții, că nici nu prea s-a scuzat, ba m-a ținut de vorbă ore în șir povestind întâmplări care-mi păreau minunat de frumoase. 

Nu știu dacă era tinerețea, sau faptul că pentru a da un telefon stăteam la metrou Grozăvești o oră la coadă, dar pe-atunci prietenii nu se descurcau singuri, nici să citească o carte, nici să vadă un film, darmite să bea o bere sau să taie frunza la câini prin oraș. 

Azi dimineață stăteam în Agronomie în parc. Citeam ”Detectivii sălbatici”. Laturile careului de trandafiri erau ocupate de câte un om și o bancă. Soarele picotea iar vântul abia foșnea frunzele roșii, crestate pe margini.

La un moment dat și-a făcut apariția scârțâind dintr-o tricicletă un preșcolar, care ne-a privit, apoi a strigat: „Maiaaa, hai să mergem în parc!”.

„Da` ăsta ce-are, nu-i parc?”, întreabă numita „Maia”. 

„Nu. E... grădină! Nu vreau aici, cu trandafirii ăștia, e plictisitor”. 

Asfințit

Trecea un câine prin parcul Operei. Nu m-a privit, se grăbea undeva.
Tocmai asfințea, puful spicelor se înroșise.
După ce am făcut câțiva pași, mi-am dat seama că părea îngrijorat. M-am întors și l-am surprins intrând în tufișuri.
L-am căutat. Se liniștise colac sub un pâlc de spice.
L-am întrebat dacă vrea să ne pitim împreună până se trece Bucureștiul sau (eu sunt dispusă, i-am zis), până trec oamenii la următoarea planetă.
Pentru că se arăta blazat, l-am mințit (cum am fost și eu de-atâtea ori mințită), cu imagini frumoase despre viitor. L-a mișcat amintirea asfințitului care o să ne prindă alergând liliecii pe digul lacului din Crângași.

Sunt oameni care știu să trăiască cu-atâta realitate (care, spun ei, te găsește și-n gaură de șarpe), încât (tot ei spun) e mai bine să ridici capul, să vezi și să-nfrunți.
Au dreptate, învingători sau învinși, o luptă e-n toate.
Dar mai stau un pic, cât un asfințit, căci mai rău mi-e teamă, decât de năpastă, de tot răul lumii cu care m-aș putea obișnui.

Maga&Tudoran- Copilul din mine

Cosmin Tudoran este un om serios, matur și rafinat. 

Dar are-n el un drac de copil, argint viu, de care nu scapi. Te cere la joacă, îți spune toate glumele lumii și dacă n-ai râs de poante, oricum râzi de plângi- de râsul lui. 

Mă bucur s-aud că e bine: Copilul din mine

”Copilul din mine e bine, spune-mi al tău cum se ține
Și dacă e o idee bună, să se joace împreună

Copiluldinmine e conștient
Că la școala vieții e repetent
Inocent el nu trișează
E prea corect și mă îngrijorează
Din blugii de import și tenișii Drăgășani
Caută prieteni, nu să faca bani
Ideal ar fi să reușească
E un copil nebun și nu prea vrea să crească

Copilul din mine e bine, spune-mi al tău cum se ține
Și dacă e o idee bună, să se joace împreună

Copiluldinmine e insistent
Fură cireșe, fură curent
Dar se jură că nu-njură
Nu l-am prins încă cu țigara-n gură
Copiluldinmine e țînțar
Transformat în armăsar
E simpatic, nu face nazuri
Are grijă cum se mișcă și n-are necazuri

Îmi dai și mie să-ți completez oracolul? Hai că ți-l dau și eu. Hai să facem schimb. Ok, scriu cu stiloul.. Să nu facem purcei pe hârtie..

Antan tichitan
Ce dacă trece an după an,
An tan tichi tan tan
Copiluldinmine nu crește după plan
Antan tichi tan tan
Antan tichi tan
Copiluldinmine nu crește după plan

Copilul din mine e bine, spune-mi al tău cum se ține
Și dacă e o idee bună, să se joace împreună”

În Roșia Montană

Din noapte se-nfiripă albe, înălțând turle subțiri, două biserici. Cea veche, de lângă șosea, e construită acum două secole, drept mulțumire pentru noroc, de un băieș pe nume Gritta.

Clopotele stau neclintite. În Roșia Montană, se luminează de ziuă în liniște.

Doi oameni stau la masă, față în față, în cantina minerilor. Acum sunt trei. Patru. Începe vinerea.

Se aude un căruț rostogolind pe caldarâm. 

Cinci mineri. Se așează la mese alăturate, în centrul cantinei, iradiind spre margini de la primii veniți. Se apleacă, pe rând, deasupra farfuriilor, capetele coboară și se ridică tăcut. 

Un câine latră. Un gutui plouat, gârbovit de puf greu, și-a ieșit din minți, parfumând aerul înghețat.

Străzile subțiri urcă din centrul vechi, pe lângă intrarea în mină, spre Piatra Corbului. Pe culme, stânca privește spre vale, unde sunt răspândite case și se-ntinde un iaz.

E ceață, e frig, câțiva oameni fac poze, alții, în salopete verzi și căști galbene, muncesc. Ne privim, ne dăm ”bună ziua”.

Pe garduri sau stâlpi, sunt pancarte: ”Roșia Montană, localitate minieră”, ”Roșia Montană există datorită mineritului!”, ”Mineritul este pâinea noastră!”, ”Vrem minerit acum!”, ”Vrem să muncim, nu să cerșim!”, ”Noi suntem Roșia Montană!”

Ne întâlnim cu Robert, care ne zâmbește. Este arheolog. Pe salopeta lui scrie ”vizitator”. Supraveghează minerii care lucrează la decolmatarea galeriilor romane. Spune că anii de minerit le-au fracționat sau distrus. Mai găsesc uneori ceramică sau unelte vechi.

În sat sunt gospodării frumoase, cu mese de lemn acoperite de frunze arcuite, sub copaci galbeni, cu flori, dovleci mari, tablouri pe ziduri și culori vii. Mai sunt case mari, vechi, pustii, care au plăcuțe cu număr și informații despre lucrări de restaurare. Am intrat într-o casă, mergând pe bârne subțiri, ferindu-mă de pânze gri de păianjeni. Într-un colț, uitată, o cască de miner. În golurile ferestrelor, fluturau folii de plastic. Pereții camerelor fuseseră odinioară pictați. Predominau motivele cu palmieri.  

Din Roșia Montană, faci cam o oră până la Geamăna. Multă lume știe de exploatarea de cupru de la Roșia Poieni. Eu nu știam.

La Geamăna se-ntinde o mlaștină de steril  (partea nefolositoare din minereu), un mâl cenușiu, alb, portocaliu și verde aprins. Această întindere este numită ”lac”.

”Aici a fost un sat”, spune Cristian.

Nu înțeleg. Unde a fost?

Mă uit cu neîncredere la turla unei biserici care răsare din ”lac”. Mă apropii și observ cu stupoare că lângă turlă este un acoperiș cărămiziu.

Brusc, înțeleg. Întreb, totuși: ”au construit lacul peste un sat și asta este biserica satului?”

Ca prin ceață, pășesc pe bârnele legate peste lac. Aproape, paralel  cu puntea, se văd urmele unui animal care a încercat să traverseze, din ce în ce mai înfundate. La jumătatea lacului, se opresc. Privesc cu disperare la Mugur, care îmi spune: ”m-am detașat”, mă agăț de cuvintele lui, dar ochii-i sunt duși spre fundul lacului, înnegriți. ”Ce ocru frumos”, spune. Mă uit, e ondulat în forme amăgitoare, șerpuind spre biserica înmormântată, un ocru cald și molatec. Mugur se-ntoarce cu fața spre munte, unde amăgirea ocrului îmbunat de var se pierde într-un portocaliu aprins ca un țipăt, o întindere sfâșietoare. ”Ăsta nu-mi place...”  Tace.

Păsărele subțiri țopăie pe suprafața lacului.

Pe celălalt mal, căpițe de fân și oi. Mestecenii albi clatină frunze mici aurii în cerul albastru curat. În jur, munți colorați de toamnă.

Pe deal, deasupra lacului, s-a construit recent o biserică. Îi dau ocol, nu mă pot aduna.

La capătul drumului ce înconjoară lacul, unde cărarea o ia în jos, oprim să fotografiem valea. Un om cu ochii mari, zâmbind, se apropie, apoi stă și ne privește. Mă duc la el: ”Bună ziua! Ce faceți?”. Scoate din plăsuța albă de plastic un baton de nuga învelită în ciocolată, pe care citesc ”day and night” și mi-l întinde. Apoi, brusc, mă îmbrățișează, cu un pulovăr de lână incredibil de gros, și mă sărută pe obraz. Mirosea a țuică. Cristi vine și îl întreabă ceva. Mormăie și pleacă grăbit. Cristi îl strigă, vrea să-i facă o poză. Nu se oprește. După un timp, se-ntoarce și stă, cu un zâmbet larg, înfipt în drum, privindu-ne până plecăm.

În Hădărău (comuna Lupșa), oprim lângă o casă. Pe gard era lipit un afiș: de vânzare mere- 50 de bani/kg, pere, 1 leu și gutui, 2 lei/kg.

O femeie tânără, frumoasă, iese la poartă și ne poftește în casă. Coace brioșe. Pe masă, pe mușamaua cu flori, sunt trei cruci mici de lemn, un cutter, șmirghel, creioane și un volum de poezii de Mihai Eminescu. În priză, un aparat de pirogravat. Ne povestește că și-au făcut copiii mari și s-au liniștit. ”Eu fac obiecte de lemn pe care le pun în sticle artizanale și soțul scrie. Să ne omorâm timpul.”

Scoate brioșele, ne întinde o farfurie. Mănânc lacomă trei, fierbinți. La fereastră atârnă un ciorchine de strugure negru. Scoate țuică de prune, de pere. Soțul, Emil Roșca, aduce gutui, pere și cărți. Se plânge de vacă. E prea atașată de el, muge când o lasă singură.

Ies în curte, o pisică se-ntinde la soare, porcul doarme în troacă.

La asfințit, ne îndreptăm spre coama de munte de unde se vede satul Corna, deasupra Roșiei Montane. Valea e scăldată în lumină caldă. Pe marginea drumului, un vițel mă privește nedumerit. Trece un om. După el, fugind prin iarba uscată, foșnește un câine. Din când în când, omul se oprește și îl alungă spre casă. La Piatra Corbului, soarele apune, aurind copacii. Noaptea coboară în Roșia Montană.

Băieșul Mihăilă Gritta a ridicat între anii 1781- 1830 șapte biserici (cea din 1781, în Roșia Montană și alte șase în împrejurimi), și tot pe-atâtea școli confesionale, pentru moții Apusenilor. Se zice că ar fi răspuns la întrebarea: ”ce ai de gând să faci cu atâta aur?” astfel:

”Toată școala românilor e biserica... și numai sub scutul altarului avem pază a ne păstra limba și datinile strămoșești. Acum, dar, ortace, dragul meu, mă vei pricepe că dorul inimei mele e acela să zidesc biserici... Cât se va ajunge din acest aur, tot îl voi împărți până la ultimul gram...”

Roșia Montană:

Drumul spre și de la Geamăna:

 Lacul de steril Geamăna (exploatarea de cupru de la Roșia Poieni).

La Câmpeni

Pe coama muntelui, la Piatra Corbului. Valea de sub corb ar urma, conform proiectului de exploatare Roșia Montană, să fie acoperită de lacul de decantare.

Fotografiile sunt făcute cu Canon 450 D și iPod 5 (cele pătrate), în tabăra de fotografie și reportaj TFB6 organizată de Foto Union la Roșia Montană în perioada 17- 20 octombrie 2013. 

Alături de mine au fost Cristi, Radu, Nora, Cristian, Mugur, Bianca, Oana, Veve, Alina și Mihai.