Pe raftul de sus am
așezat amintirile- reviste și almanahuri vechi. Majoritatea sunt prostioare din anii 80. Le-am
răsfoit de atâtea ori în zilele lungi de copil, că îmi amintesc, dând pagina, de
câte-o zi întreagă stând pe covor, sub fereastră, citind, desenând și colorând,
încercând să descopăr sensurile cuvintelor și ale lumii.
Decupam fotografii
cu actori, firește, și visam că o să ajung și eu în almanahul „Convorbiri Literare”,
stând cu palmele împreunate, privind spre un viitor incert, dar hipnotic, cu
numele ALINA scris dedesubt, printre fotografiile copiilor de la „Semne bune
anul are”.
Cea mai
puternică fascinație o exercitau asupra mea rubricile „Literatura de aventuri” din
„Convorbiri” și „Enigma” din BTT- Almanah turistic pentru tineret. Povestirea polițistă „Nu
spune hop până n-ai sărit” mi-a dat mult de furcă. Nu înțelegeam expresia din titlu, iar conținutul nu mă lămurea.
Aveam în fața ochilor un pârleaz din grădina lui tanti Marioara, pe care îl tot
săream, și nu mi-era clar când trebuia să spun „hop”: în momentul saltului,
când ajungeam sus, sau după ce săream pe pământ, de cealaltă parte a gardului.
Ieri am avut una
din zilele albe, când la fereastră atârnă draperii grele și transparente care
înăbușă zgomotul lumii. Într-o astfel de zi nu pretind nimic. Doar trec împreună
cu timpul. În casă e cald și lumină, bucăți mari de umbră pășesc tăcut pe pereți.
De obicei, în
zilele albe citesc povești. Hans Christian Andersen este, poate din pricina unei cărți foarte frumos ilustrate, preferatul meu. Mai citesc Pinocchio, Peter Rabbit, Aventurile lui Habarnam, Harry Potter, sau mă uit la
„Stăpânul inelelor”.
Ieri am luat de pe
ultimul raft almanahul „Convorbiri Literare” din 1986, în care-am găsit o mână
de articole despre teatru. Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat Bengescu, Victor Ion Popa, George
Vraca, Tudor Arghezi.
Mi-au plăcut foarte mult două. Scrise frumos, curat și sincer, muzica lor suna a cântece de vioară.
Eugen Lovinescu
mărturisește de ce nu a scris cronică dramatică.
Iubim doar ceea ce creăm
cu suferință, valorizăm lucrurile pentru care ne sacrificăm.
„Ziaristul nu e
legat de pagina lui proaspătă; sentimentul indiferenței și poate și al
disprețului său vine și de la facilitatea cu care a scris-o, cu acea lipsă de
durere, singura ce leagă intim; el o știe pornită din mobile trecătoare, din
oportunitate, din comandă chiar, o știe deci ca dusă și o lasă să fie luată de
vânt, la întâmplare.
Scriitorii au altă
atitudine față de pagina lor; prin munca pe care au pus-o, ei îi exagerează importanța
și o cred, chiar dacă n-o spun, aproximativ nepieritoare”.
„În literatură, a
scrie despre o carte nu constituie o obligație; scrii numai despre ce îți
convine. Prin caracterul ei spectacular, social, o piesă de teatru, ca și o
expoziție, un concert, intră în categoria exhibițiilor sociale ce trebuie
înregistrate ca efemeridă, oricare le-ar fi valoarea. Ea te silește, așadar, să
te ocupi forțat de ceea ce nu merită nicio atenție, și, în afară de elementul
literar, să diseci și elementul realizării scenice, să te ocupi de actori, de joc,
de plastică, pulbere ce dispare fără urmă, dincolo de reprezentație”.
Cronica dramatică
nu răspundea, după cum spune Lovinescu, instinctului său de „eternitate”.
Tudor Arghezi povestește
în felul său jucăuș, limpede și ascuțit, ca o vorbă de copil ce ustură, despre
un actor uitat.
„Actorul dispare în
toată întregimea, de cum își pune mâinile pe piept și prea puțin poate să reție
din ele istoria, cum i se spune. Contactul cu actorul de-a dreptul nu e cu
putință decât în timpul duratei pe scenă. S-a îmbolnăvit, că a și dispărut pe
jumătate, ca și afișul din ajun. A murit, nu-l mai ții minte. Dovadă că am
uitat pe Belcot, care a fost un foarte caracteristic artist, 25 de ani, și că
numai când cerându-mi-se o pagină de almanah, mi s-a pus în vedere condiția
esențială pentru bunele civilizații contemporane, să nu iasă un manuscris
„polemic”, îmi trece pe dinainte figura lui.
Drept să spui,
nimic nu mi-ar fi dat prin gând să polemizez într-un almanah. Știți ce se
întâmplă cu obiectele interzise: te gândești numai la ele și fenomenul se
amplifică și cu o inadmirabilă simpatie pentru gen cu atât mai târziu cu cât
opreliștea e mai categorică. Dacă se mai adaogă și o argumentare destinată
să-ți stârnească artificial simpatiile pentru teza condamnată ești în stare să
mergi la moarte din spirit de opoziție.
Fiindcă era vorba
de teatru poate că mă ispiteam să-mi aduc aminte, în calitate de fost cronicar
dramatic al unor ziare și reviste de odinioară, de emoțiile tari de pildă, cu
care am primit la o premieră apariția pe rampă a d-nei Aura Buzescu, pe atunci
Almăjan. Dar mi-am dat seama că poate aplaudând fără spectacol o artistă în
activitate, aș putea să contribui, fără să vreau, la o stare sufletească
polemică, întrucât n-aș fi bătut din palme la o întreagă listă. Actorul e o
ființă superioară, desigur, dar susceptibilă. Am renunțat în folosul lui
Cazimir Belcot, cel mai dat uitării dintre vietăți”.
Arghezi povestește
despre lecțiile de pian pe care Belcot, vecinul său, i le dădea lui Constantin
Tănase. „Uneori mi se părea că se petrece dincolo de ușe o bătălie și așteptam,
gata să intervin pentru scăparea victimei zdrobite, să scadă tumultul insultelor
și să se potolească”.
Cazimir Belcot era
un artist de comedie, „de nuanțe și filigram,de un stil de simplicitate complexă,
de gravor japonez”.
„L-am urmărit din
odaia mea, să aflu cum își „prepara” un rol și niciodată nu am auzit nimic: lucra
rolul în tăcerea rugăciunei și când mă duceam la teatrul să-l văd într-o ființă
nou, aveam în fața fotoliului meu din seria Haș, un actor nemaicunoscut.
În timpul
războiului și al ocupației, Belcot, tânăr și plin de puternică sevă a
speranței, începe să aibă impresia că moare. I se părea straniu că mureau sute
de mii de oameni ai patriei, el trebuind să trăiască. Și trebuia să moară, după
intențiile lui, de morbul care a ucis, fără necesitate, atâta lume în războiul
trecut, al tifosului exantematic. Își făcuse o prietenă într-o mahala depărtată,
unde se ducea adeseori cu birja. Într-o seară a luat din trăsură un păduche. A
treia zi a fost internat în spital. A cincea zi un medic imbecil a strigat în
gura mare, fugind de lângă patul lui: „Exantematic!”. După două ore, Cazimir
Belcot a murit.
Eu nu-l cred mort
de tifos și de păduche. Belcot a murit din pricina facilității talentului de
identificare totală cu personajul cel din urmă jucat.”
.jpg)
.JPG)