Ambiţia mea e să lenevesc cât mai frumos. În acest scop, muncesc îndârjit.

Mi-a spus Dan că fluturii trăiesc doar o zi. Am deschis ochii mari şi atunci, de milă, a zis: poate două. L-am crezut, căci cumpără reviste informative cu insecte în cuburi de plastic, pentru copii. Venise vorba de fluturi când el se mira că trei molii-n birou zburau încă după trei zile şi-a spus: moliile nu sunt fluturi! Da` de ce să moară? întreb surprinsă. Erau trei molii mici, cu aripi lăsate şi corp jumate maro, jumătate gri. Pentru că trebuie să moară. Fluturii trăiesc doar o zi! Cruzime, zicea cineva, uneori, când spui adevăruri. Eu nu vreau să ştiu astfel de năpaste, o zi! doar o zi! atâţia fluturi căzuţi! Şi oamenii trăiesc puţin, spune Cristi, din punctul de vedere al unui copac de sute de ani, da, dar ce spune atunci copacul de fluture? Te ştie, te iubeşte, te uită cineva, fiinţă de-o zi?

TFB4. ARCHE.

Cristian şi Radu, adică Fotounion, organizează a patra tabără foto pentru bloggeri, TFB4, de-această dată în Grecia, în insula Thassos.

Ei speră ca pătratele mici de Instagram ale căutătorilor să se adune în imaginea unui adevăr.

Cei care simt dorinţa de a participa la acest puzzle c-un gând fugit şi regăsit în mod neaşteptat pe stradă, printre pini, pe sub pietrele de marmură albă rotunjite de valuri, în nisip, în lumina de răsărit sau, cine ştie, poate chiar în cochilia melcului prins de piatră sub apă, sunt rugaţi să participe la concursul anunţat pe site. 

Bloggerii trebuie să se afle în căutare, iar în perioada 18-26 mai să lase în urmă toate certitudinile.

Nu pot gândi acest cuvânt: ZBOR.
Am tot sărit lăsând pământul umbrit, am dansat în pădure cu ielele lăsând în urmă copacii (poate dac-ar zbura şi copacii...), dar n-am putut ridica nicio aripă mai sus de cel mai înalt munte al lumii.

Pe drum

    Străduţele din cartier sunt umbroase, astfel că în zori pisicile se leagănă spre petele de lumină. Rămân o vreme în stradă, până îşi termină traversările sfidător de lente de pe un trotuar pe altul, spunându-le părerea mea cu privire la riscurile acestei activităţi inutile, consider, de vreme ce ambele trotuare au pete de lumină suficient de încăpătoare şi garduri, cutii poştale, hidranţi, pomi înfloriţi, condiţii practic identice.

    Cum ieşi la Caşin, eşti orbit de soare şi de albeaţa bisericii. Năucit de zarva maşinilor, traversezi şinele de tramvai spre Herăstrău.  

    După această încercare, lumea îşi trage iar sufletul, căci oameni buni au imaginat, au proiectat şi înălţat spre cer acolade mângâietoare care îşi schimbă culoarea şi forma după voia luminii şi-a umbrei. Intimidată de puritatea clădirii albe înconjurate de copacii înalţi, n-am îndrăznit niciodată să intru-n muzeul sportului, dar l-am fotografiat de atâtea ori că domnul care stă de pază ia o atitudine demnă de cum mă vede traversând.

    La trecerea Arcului se-aude deja bolboroseala stejarilor, iar la marginea  parcului, în capul zebrei, stau dimineaţa căţei aşteptându-şi prietenii. O dată m-am nimerit traversând împreună cu doamna pe care o aşteptau. Au venit până la jumătatea zebrei, printre maşini (verdele pentru pietoni este intermitent), gudurând şi scheunând, învârtindu-şi cozile să şi le rupă, nu alta, femeia a alergat, i-a certat: nu aveţi voie pe stradă! iar ei alergau fericiţi şi nepăsători în jurul plasei de fâş vişiniu în care-atârnau bunătăţi.

    La mijlocul parcului stă prăbuşit pe alee câinele obez. Îi vorbesc, îmi clipeşte. Mă îndrept spre metrou, dar mă opresc suprinsă, mă-ntorc. Am crezut ca s-a luat după mine, cu lăbuţele lui subţiri scrijelind pe asfalt sub greutatea de câine  dublu (poate chiar triplu), dar nu era decât o frunză uscată care se rostogolea cu vântul.

reculegere, reflecţie, curăţire, limpezire, floare, coală, ceai

Prin urechea acului trag fir de tristeţe, aş vrea să-mi cos ochii, să văd adevărul.  

Fărâmiţez în fereastră pâine şi gânduri. Un porumbel tropăie cu tălpile roz. Întunericul învăluie după umeri oraşul. Maşinile trudesc, copacii îşi leagănă vârfurile. Se furişează în casă noaptea. Televizorul orbeşte cotoare lucioase din rafturi. Tatăl lui Chieko şi-a lăsat familia, casa şi magazinul de stofe. S-a retras la un templu de maici. Caută inspiraţie pentru noi schiţe. Chieko vine în vizită, cu cina şi zvon de cireşi înfloriţi. Kawabata imi spune ceva important, ce nu înteleg încă. 

    Era vară fierbinte, amiază, când m-a lovit o durere de moarte la gândul pământului sufocat sub asfalt, i-am dat lui Ruxi mesaj: "Ruxi, se sufocă pământul sub stradă! Doamnee, pe unde respiră???" Din păcate, deşi când mă doare îmi dă mereu o pastilă, nu mi-a dat atunci o speranţă gen "în asfalt sunt guri de aerisire, riguros calculate pentru ca fiecare palmă de pământ sa respire", ea, cu geanta plină de doctorii, nu m-a minţit.

la mijloc de lac

Au ajuns la mal cuvintele. Le-am trimis cu o luntre să povestească tăcerea unui mijloc de lac. S-au întors cu vestea că lacul ştia povestea şi s-a cam plictisit. 

Om fiind şi cunoscând lacurile, vestea nu m-a surprins, ba chiar o aşteptam. Cuvintele, în schimb, nu ştiu nimic.

Au coborât nesigure pe mal, clătinând din mâini şi cap a reproş. S-au trântit pe iarbă şi cum stăteau aşa, fără să scoată un cuvânt, o umbră de copac le-a zis de sus: 

Bună ziua! Vă rog să mă scuzaţi, s-a întâmplat ceva?

Cuvintele au deschis ochii mari, au început să clipească des, privind cu stupoare la petele de soare care se strecurau prin ochiurile umbrei.

Culorile au început să râdă, soarele a zâmbit, un roi de miresme a trecut chicotind, iar în zare o întunecare, auzind şi ea de stupoare, a bufnit scurt. 

Mi-a fost milă de ele atunci şi le-am dat explicaţii- cum că înainte de ele au fost alţii- un lac greu cât trecutul, o umbră, culori, o răcoare, un soare, mirosuri şi gesturi, care atunci când cuvintele tac, încep să vorbească.