Din noapte
se-nfiripă albe, înălțând turle subțiri, două biserici. Cea veche, de lângă
șosea, e construită acum două secole, drept mulțumire pentru noroc, de un băieș pe nume Gritta.
Clopotele stau neclintite.
În Roșia Montană, se luminează de ziuă în liniște.
Doi oameni stau la
masă, față în față, în cantina minerilor. Acum sunt trei. Patru. Începe
vinerea.
Se aude un căruț
rostogolind pe caldarâm.
Cinci mineri. Se
așează la mese alăturate, în centrul cantinei, iradiind spre margini de la
primii veniți. Se apleacă, pe rând, deasupra farfuriilor, capetele coboară și se ridică tăcut.
Un câine latră. Un
gutui plouat, gârbovit de puf greu, și-a ieșit din minți, parfumând aerul
înghețat.
Străzile subțiri
urcă din centrul vechi, pe lângă intrarea în mină, spre Piatra Corbului. Pe
culme, stânca privește spre vale, unde sunt răspândite case și se-ntinde un iaz.
E ceață, e frig,
câțiva oameni fac poze, alții, în salopete verzi și căști galbene, muncesc. Ne privim, ne dăm ”bună ziua”.
Pe garduri sau
stâlpi, sunt pancarte: ”Roșia Montană, localitate minieră”, ”Roșia Montană există datorită mineritului!”, ”Mineritul
este pâinea noastră!”, ”Vrem minerit acum!”, ”Vrem să muncim, nu să cerșim!”, ”Noi suntem Roșia Montană!”
Ne întâlnim cu Robert,
care ne zâmbește. Este arheolog. Pe salopeta lui scrie ”vizitator”. Supraveghează
minerii care lucrează la decolmatarea galeriilor romane. Spune că anii de minerit
le-au fracționat sau distrus. Mai găsesc uneori ceramică sau unelte vechi.
În sat sunt
gospodării frumoase, cu mese de lemn acoperite de frunze arcuite, sub copaci
galbeni, cu flori, dovleci mari, tablouri pe ziduri și culori vii. Mai sunt
case mari, vechi, pustii, care au plăcuțe cu număr și informații despre
lucrări de restaurare. Am intrat într-o
casă, mergând pe bârne subțiri, ferindu-mă de pânze gri de păianjeni. Într-un
colț, uitată, o cască de miner. În golurile ferestrelor, fluturau folii de plastic.
Pereții camerelor fuseseră odinioară pictați. Predominau motivele cu palmieri.
Din Roșia Montană, faci
cam o oră până la Geamăna. Multă lume știe de exploatarea de cupru de la Roșia
Poieni. Eu nu știam.
La Geamăna se-ntinde
o mlaștină de steril (partea nefolositoare din minereu), un mâl cenușiu, alb,
portocaliu și verde aprins. Această întindere este numită ”lac”.
”Aici a fost un sat”,
spune Cristian.
Nu înțeleg. Unde a
fost?
Mă uit cu
neîncredere la turla unei biserici care răsare din ”lac”. Mă apropii și observ
cu stupoare că lângă turlă este un acoperiș cărămiziu.
Brusc, înțeleg.
Întreb, totuși: ”au construit lacul peste un sat și asta este biserica satului?”
Ca prin ceață,
pășesc pe bârnele legate peste lac. Aproape, paralel cu puntea, se văd urmele unui animal care a
încercat să traverseze, din ce în ce mai înfundate. La jumătatea lacului, se
opresc. Privesc cu disperare la Mugur, care îmi spune: ”m-am detașat”, mă agăț
de cuvintele lui, dar ochii-i sunt duși spre fundul lacului, înnegriți. ”Ce
ocru frumos”, spune. Mă uit, e ondulat în forme amăgitoare, șerpuind spre
biserica înmormântată, un ocru cald și molatec. Mugur se-ntoarce cu fața spre
munte, unde amăgirea ocrului îmbunat de var se pierde într-un portocaliu aprins
ca un țipăt, o întindere sfâșietoare. ”Ăsta nu-mi place...” Tace.
Păsărele subțiri
țopăie pe suprafața lacului.
Pe celălalt mal,
căpițe de fân și oi. Mestecenii albi clatină frunze mici aurii în cerul
albastru curat. În jur, munți colorați de toamnă.
Pe deal, deasupra
lacului, s-a construit recent o biserică. Îi dau ocol, nu mă pot aduna.
La capătul drumului ce înconjoară lacul, unde cărarea o ia în jos, oprim să fotografiem valea. Un
om cu ochii mari, zâmbind, se apropie, apoi stă și ne privește. Mă duc la
el: ”Bună ziua! Ce faceți?”. Scoate din plăsuța albă de plastic un
baton de nuga învelită în ciocolată, pe care citesc ”day and night” și mi-l întinde. Apoi, brusc, mă îmbrățișează, cu un pulovăr de lână incredibil de
gros, și mă sărută pe obraz. Mirosea a țuică. Cristi vine și îl întreabă ceva.
Mormăie și pleacă grăbit. Cristi îl strigă, vrea să-i facă o poză. Nu se
oprește. După un timp, se-ntoarce și stă, cu un zâmbet larg, înfipt în drum,
privindu-ne până plecăm.
În Hădărău (comuna
Lupșa), oprim lângă o casă. Pe gard era lipit un afiș: de vânzare mere- 50 de
bani/kg, pere, 1 leu și gutui, 2 lei/kg.
O femeie tânără,
frumoasă, iese la poartă și ne poftește în casă. Coace brioșe. Pe masă, pe mușamaua
cu flori, sunt trei cruci mici de lemn, un cutter, șmirghel, creioane și un
volum de poezii de Mihai Eminescu. În priză, un aparat de pirogravat. Ne
povestește că și-au făcut copiii mari și s-au liniștit. ”Eu fac obiecte de lemn
pe care le pun în sticle artizanale și soțul scrie. Să ne omorâm timpul.”
Scoate brioșele, ne
întinde o farfurie. Mănânc lacomă trei, fierbinți. La fereastră atârnă un
ciorchine de strugure negru. Scoate țuică de prune, de pere. Soțul, Emil Roșca, aduce gutui, pere și cărți. Se plânge de vacă. E prea atașată de el, muge când o lasă singură.
Ies în curte, o
pisică se-ntinde la soare, porcul doarme în troacă.
La asfințit, ne
îndreptăm spre coama de munte de unde se vede satul Corna, deasupra Roșiei
Montane. Valea e scăldată în lumină caldă. Pe marginea drumului, un vițel mă
privește nedumerit. Trece un om. După el, fugind prin iarba uscată, foșnește un
câine. Din când în când, omul se oprește și îl alungă spre casă. La
Piatra Corbului, soarele apune, aurind copacii. Noaptea coboară în Roșia Montană.
Băieșul Mihăilă
Gritta a ridicat între anii 1781- 1830 șapte biserici (cea din 1781, în Roșia Montană și alte șase în împrejurimi), și tot pe-atâtea școli confesionale, pentru moții Apusenilor. Se zice că ar fi răspuns la
întrebarea: ”ce ai de gând să faci cu atâta aur?” astfel:
”Toată școala
românilor e biserica... și numai sub scutul altarului avem pază a ne păstra limba
și datinile strămoșești. Acum, dar, ortace, dragul meu, mă vei pricepe că dorul
inimei mele e acela să zidesc biserici... Cât se va ajunge din acest aur, tot
îl voi împărți până la ultimul gram...”
Roșia Montană:
Drumul spre și de la Geamăna:
Lacul de steril Geamăna (exploatarea de cupru de la Roșia Poieni).
La Câmpeni
Pe coama muntelui, la Piatra Corbului. Valea de sub corb ar urma, conform proiectului de exploatare Roșia Montană, să fie acoperită de lacul de decantare.
Fotografiile sunt făcute cu Canon 450 D și iPod 5 (cele pătrate), în tabăra de fotografie și reportaj TFB6 organizată de
Foto Union la Roșia Montană în perioada 17- 20 octombrie 2013.
.jpg)
.JPG)
.JPG)