Pentru anul care vine mâine îmi doresc trei lucruri:
 - culoarea obrajilor Celor Trei Grăsani
 - mirosul cărților noi și vechi
 - mai multe zile

P.S.
M-am apucat de citit „Dune”.

Obişnuim să vorbim despre lucrurile pe care nu le cunoaştem. Avem păreri despre ele, certitudini şi dezamăgiri.

Cunoaşterea presupune, cred, experienţa suficient de îndelungată pentru a simţi, înţelege şi determina esenţialul. 

Teoria începe întotdeauna cu enunţarea principiilor.  Însă acestea nu sunt decât cuvinte- seminţe, iar tu eşti pământ. Unele prind, altele nu, în funcţie de calitatea lor, de momentul însămânţării, de vreme, de hărnicia şi priceperea gospodarilor care te au în grijă, de tine- cât de mănos eşti.

Lucrurile pot fi făcute pe o perioadă mai scurtă. Dar cunoaşterea lor începe după ce crezi că le ştii. Pentru că provocarea nu mai vine din afară, trebuie să o găseşti în tine. Şi începi să te rupi. 

Nu e nimic mai frumos, după mine, decât un lucru bine făcut.

Gri colonial

Am citit și eu cărțile acelea.

Am ascultat, am vorbit, am mâncat și tot așa verbele

Toate sau aproape toate, chiar

Am adormit ochi de pisici plini de întrebări,

Găsind în zori aceleași răspunsuri.

Cu toate acestea, griul meu este unic.

Chiar dacă rotim aceleași cuvinte,

Formând, nesfârșit, aceleași idei, iar faptele

Sunt limitate la o gamă de fapte,

Totuși, combinațiile sunt infinite.

Cuvintele se împart în infinite oglinzi.

În lume, eu și un milion sau poate două de oameni

Ne gândim acum la culoarea gri.

Însă al meu e lăsat de un sentiment fără nume

Pe-un scaun de lemn cu spătar înalt din camera cu bufet 

Verde ou de rață pe colț

Și două cămăși împachetate, roz și lila, pe pervaz

Într-o casă pustie în stil colonial,

Care în amintire este sâmburele iubirii

Unui om care, visător sau întâmplător,

Mi-a făcut cel mai frumos dar,

Cartea „Culorile”.

Dacă reușești să faci față cumva ororii de a cunoaște oamenii și de a fi unul dintre ei, poți începe să crezi în minuni, ca un copil.

Adevăr sau Iubire. Cât de complicată poate fi o alegere?

Lăsând la o parte astfel de chestiuni pe care viața cheflie le scuipă departe ca pe sâmburii de cireașă, ieri am fost la mall în scopul de a viziona Hobbitul.

După aproximativ trei ore în care m-au săgetat tot atâtea dureri ascuțite de stomac (pop corn cu bere), am ieșit într-o stare deplorabilă, de confuzie dublată de amintirea dureroasă a presiunii concomitent exercitate pe nas și urechi de ramele a două perechi de ochelari.  

Să nu trageți cumva concluzia că nu-mi plac poveștile! Alături de zeci de adolescenți, copii și câțiva oameni maturi, am urmărit cu răbdare prezentarea Imax, reclame și traileruri, așteptând cu sufletul la gură desfășurarea dramatică a confruntării cu dragonul avar. Acesta a purtat însă, ca în desenele animate, niște dialoguri în engleză cu Bilbo și dwarfii, că nici moartea prin incinerare a lui Thorin însuși nu ar fi ajutat cu nimic.

Cât a durat coridorul incolor care ne scotea în mall, m-am întrebat, cu diferite cuvinte, ce ne lipsește, oare, când avem. 

Oameni și oameni

Pot spune despre ei lucruri mărunte, de genul: „are o pereche de teniși albaștri” sau „are o voce șoptită”, dar apoi mă opresc. Când îi visez, nu le văd chipul sau mâinile, sunt doar o umbră grea. 

Acești oameni nu-mi vorbesc, chiar dacă înșiră cuvinte. Dacă nu ne-am cunoaște, ar fi la fel ca acum.

Ei știu tot despre mine. Imaginea e completă, încropită eficient. Dacă nu corespund, își ascund jena într-un gest involuntar. De cele mai multe ori, însă, nu mă aud.

Sunt politicoși. Regulat, aruncă în aer laude care se scurg uleioase, pătând tot în jur.

Despre câțiva, pot spune că sunt enervanți, impertinenți, gălăgioși, ca niște copii. Fac tot timpul greșeli și nu le ascund. Îi recunosc ușor după faptul că îmi pun întrebări. Nu obosesc să-mi arate cum sunt. Lângă ei tac și mă simt bine. Mă las într-un scaun și vorbesc ore-n șir. Eu uit că am formă, nume și vină, iar timpul nu merge, dacă nu îl pornim. 

Ridici deodată ochii și vezi. Lucrurile de zi cu zi: găina de lână din geam, orhideele lui Miron, ștergarul Dianei din pânză de casă, rufele puse pe calorifer la uscat, fotoliul lui Pisu. 

Pisicile astea- ce grele atârnă acum- îmbibate de zile, de somn și iubire, pe canapea.  

Mai ții minte, Ruxi, cum a apus ziua aia atunci, după colț, înecată în mare, sau noi eram înecați în pulberea soarelui fărâmat în piua de stânci? A fost o zi bună, ca zilele bune de care nu știi până nu se duc în trecut. Ce iluzie zdrobitoare acest „timp”, câte cuvinte n-au sens și totuși ne îngrădim-

curte în curte-

în curte-

în curte-

la nesfârșit,

Găina de lână a fost denumită formal „Kaliakra”, dar ea- fiind toată gri cu excepția crestei de-un roșu aprins, și pe deasupra croșetată impecabil, rând după rând- este diferită de celelalte găini și de alte amintiri care-ar putea evoca apusuri în mare din Kaliakra. 

Și atunci- mă întreb- dacă „visele găinilor întunecă pomul”, nu e posibil ca una, în vis, să aibă o revelație?

Am văzut aseară jumătate din ”Apocalypse now”. 1979, regia Francis Ford Copolla. Pentru cine a văzut filmul, m-am oprit după faza cu verificarea actelor bărcii vietnameze cu fată și cățel. Am pus pauză, am fumat o țigară, am băut o gură de vin, m-am înecat, am băut apă și m-am culcat, într-o agitație cumplită. Perna era numai colțuri. Mi-e frică să mă uit în continuare. Este un film cu o primă jumătate extraordinară. Martin Sheen, Robert Duvall, ultimul cu un rol incredibil. Dar m-a luat pe nepregătite. Acum stau și mă-ntreb: cum poți să te pregătești, oare, pentru un film despre oameni în mijlocul unui război? Pe de altă parte, cum poți să speri că ar putea fi, într-un fel, suportabil? Pe ce te bazezi?

Cetățean, caut refugiu

CĂTRE,

RATB, PS1, PMB, 

alte autorități interesate, 

cu atribuții și competențe în materie de refugii 

Pe linia autobuzului 300, în stația Aviator Popișteanu, mă întâlnesc dimineața cu vecinii mei.

De aici pornim spre locul de muncă.

De obicei așteptăm mașina cu gâtul întins față- stânga. Încercăm să ignorăm silueta refugiului albastru. 

Dar de urât nu scapi. 

Lucrurile vechi pot fi frumoase. Dar tabla albastră mâncată de rugină nu este.

Este posibil să ducem cu noi imaginea neputinței întreaga zi.

Vă rog frumos să aveți în vedere și stația Aviator Popișteanu la împărțirea refugiilor noi, sau măcar curate.

Vă mulțumesc! 

Scrisoarea mea nu necesită răspuns (scris). 

Aseară am fost la Târgul de Crăciun, în Piața Universității. Mulțimea oamenilor m-a paralizat. M-am învârtit pe lângă căsuțe, dar nu m-am descurcat decât să-mi iau un pahar de vin fiert. Erau cozi late la plăcinte, sarmale și covrigi. Mirosea a brad, era frig și lumină.

Pe scenă, colindătorii cântau, îmbrăcați în haine albe de lână.

Lângă podium, stătea cu mâinile în buzunare un jandarm solid, cu părul alb, genul de bărbat respectabil. Nu părea a simți frigul. Până atunci nu-l observasem. Tot ce am spus despre el am văzut într-o fracțiune de secundă, când totul se schimba. A scos mâinile din buzunare, s-a îndreptat, privirea i s-a fixat, o infinită cumințenie i s-a întipărit pe frunte. Prin fața lui trecuse, în civil, cu soția de braț, un șef. Salutul a fost scurt și discret.

Am cerut o brichetă unui bărbat. Era cu prietenii și familia. Oamenii stăteau. În frig, tropăind, sorbeau din pahare de plastic cald.

La casa lui Moș Crăciun era coadă. Un spiriduș verde organiza intrarea. Am pândit pe ferestrele înalte de plastic. M-a luat prin surprindere o frumusețe fără seamăn. Din agitație, frig și zgomot, se zăreau licărind înăuntru oameni care cred în magie. Copii subțiri și ciufuliți (la intrare părinții le trăgeau de pe cap căciulițele) îi spuneau Moșului, cu glas scârțâit, poezii.

Moartea este taina oamenilor sau oamenii sunt singurii care nu știu taina morții?

O zi

Azi dimineață am ascultat trei ore valurile mării, timp în care am băut cafeaua, mi-am dat cu ojă roșie și am citit.

Valurile mă fac nervoasă. Să te repeți la nesfârșit, fără odihnă!? Să nu taci, măcar pentru o clipă!? În fiecare vară, primele două- trei zile mă zvârcolesc în chinuri. Îndur zgomotul mării și plictiseala de-a sta nemișcată, într-o gamă limitată de poziții, pe plajă, prea politicoasă ca să fac o criză de nervi. Pas cu pas, învăț din nou lipsa controlului, iar după două- trei săptămâni, încep să uit. În cele din urmă, și cum mă cheamă.

Azi dimineață, trezindu-mă obosită și fără curaj, am chemat în ajutor amintiri. Cele mai frumoase erau verile coapte, când soarele îmi topea gândurile fâșii- fâșii, ca pe nori albi. Am căutat pe You Tube valuri, am închis ochii și am băut cafeaua pe plajă. Apoi m-am tras la umbră, sub un măslin, mi-am dat cu ojă roșie și am citit. După trei ore, am făcut o baie și am început ziua.

Seara, le-am căutat. Le-am găsit la Crângași, pleoscăind în dig, în bocancii unui pescar. „Ce faci, tătuță?” m-a întrebat. „Faci poze la câini?” Erau trei căței, stăteau nemișcați, privind de pe dig la ferestrele din blocul de vizavi. Mirosea a apă dulce. La ultima fâșie de lumină, s-au ridicat rațele, sute, și-au început să rotească cerul.

fââââââââââââââââșșșșșșșșșșșșrrrrrrrr
                  ffâââââââââââââââââââșșșșșșșrrrrrrrrrrr
                                 fââââââââââââââșșșșșșșșșșșșrRRRȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘȘRRRRR
rrrrrrrrrrr

pleosc pleosc
pleosc pleosc pleosc pleosc
prrrbbbbbrrrrrrrrrrrrrrr prrrrrrrrrrrbbbbbbbbbbbrrrrrrrrr bbbbbbbbbBUUM

vin mările
și-apoi
vin ploile

Oamenii-cerc sunt aceia care nu au ferestre, alte sisteme de aerisire sau măcar fisuri prin care ideile noi să se strecoare în mediul steril. Ei se repetă la nesfârșit și nu reușesc să surprindă cu nimic, niciodată.

Nu am întâlnit niciodată un om- cerc perfect. 

Dar m-am simțit de-atâtea ori agresată de câte-o idee impertinentă, încât sunt îngrijorată, mai ales că am îndoieli cu privire la faptul că inelele planetare se văd dacă stai pe Saturn.

Nu am nicio vină. Punctele de vedere la care nu m-am gândit (din diferite motive) dau disconfort. Unele chiar n-au măsură- trântesc, dărâmă, în bătaie de joc. De altele te loveşti ca trenul în zid.  Orice mişcare ulterioară este inerţială. Inevitabil, mai devreme sau mai târziu, te opreşti.

Încerc să slăbesc rezistenţa. Nu reuşesc, pentru că e vicleană. Se-ascunde în preferinţe, antipatii, impresii, orgolii şi-n tot ceea ce ştiu.

De aceea, scriu bileţele. Pun la păstrare câte-un cuvânt. Mă apropii de ele încet, mai târziu, când zgomotul de fond omenesc s-a estompat, când sunt singură şi nu am de ce şi pe cine să mint. 

Când am foarte mult de lucru și-mi este clar că nu o să termin, îmi propun să fac ceva ușor, care nu se pretează la echivocuri, ca de exemplu să ascut toate creioanele din cană sau să cumpăr un nasture pentru haina gri.

De regulă, nu reușesc să termin și nici să fac lucrul cel mic și ușor, adâncindu-mi tristețea.

Dacă aș putea să las diminețile pe altă viață, să nu mai verific minuțios în ce fel se încorporează fumul lung al fabricii în masa de nori, în ce culori se întinde-n fereastră soarele sau ceața, câte muște s-au prins în căldura din balcon, apoi să nu mai citesc, amăgindu-mă că o să dureze cât timp beau cafeaua, dacă n-aș mai asculta Jazz Radio...

Fă ceva diferit în fiecare zi! Dacă vrei să-ți amintești de ce făceai lucrurile așa cum le făceai.

M-am prins târziu de faptul că oamenii se plâng de lucrurile pe care le iubesc, și am rămas așa, cu o pornire de-a stinge conflicte imaginare și de a căuta alegeri în dileme din care nimeni nu vrea să iasă.

Cuvinte în uniformă,

Oameni- cerc,

.Imaculat.

Progrămel, 

Iaurțel,

Cutiuță cheiță peniță, penar din lemn pirogravat-

deschide o carte cu poezii

aici un cuvânt este atât de ciudat, răsucit, transfigurat, că devine explozie

un cuvânt aruncă în aerul respirat infinite alte cuvinte 

Să încep aceeași zi, cu deschis ferestre, bâzâit de muște în balconul cald, ascultat sirene, hurducăieli pe șine, tone de cauciucuri dezlipite de șosea ca un leucoplast infinit, chinuitorul gând că trebuie să mă îmbrac, să plec din mine, să ies în stradă, să fiu atentă, măcar să nu mă calce vreo  mașină, cu oameni vorbind, vorbind, obsesiv despre ei, în numele altor idei, cu-același obicei de-a mă strecura, ca un animal dintr-o altă specie, salvat de câteva însușiri, în special acelea de-a fi dresat și de a ține companie, sau să fac altceva?

Portret de familie

Or fi viețuitoarele produsul unor fluctuații cuantice care au început din nimic universul. Dar Povestea oamenilor îmi este mai dragă. Ei vor mai mult- decât ce pot, ce știu, ce sunt. 

Ei vor minuni.

În preajma Crăciunului este o agitație foarte mare. Poveștile ies în stradă și-ncep să bată drumurile dintre oameni.

Cu vârfuri subțiri, înclinate de povara podoabelor, bradul odihnește pe brațe, abia atingând, o beteală albă de liniște. Luminile rotunde cad în fereastra înaltă și se pierd afară, pe scări, în noapte.

Mă ridic și trec în salonul cu pianină. 

Alex rula, aplecat peste masă, tutun în foițe. Oana servea un ceai și o plăcintă, puse pe-un șervețel mic de bumbac. Avea părul strâns în coc și o bluză vernil pufoasă, cu guleraș alb. Toma stătea la masă cu Alex, cu bărbia în palmă, privindu-l. Pe masă erau un pachet cu tutun, două țigări rulate și o invitație la un concert. Pe un șervețel mic de bumbac- o lumânare și-o nucă. Lori, sprijinită de ușă, zâmbea. Alina purta un pulovăr verde smarald pe care cădeau valuri de bucle întunecate. Stătea pe un scaun cu spătar din lemn ondulat, așteptând ca Ionuț să înceapă un cântec. În colțul din dreapta, sub un lampadar, prietenii Ancăi discutau șoptit. Lângă Ionuț, așezat la pian, stătea în picioare Andra, subțire, cu ochelari negri și păr strâns în coc. Alexandra îi privea cu tâmpla rezemată în palmă. Degetele albe și lungi îi străluceau. Unghiile, rotunduri mici date cu ojă neagră. Andreea, frumoasă și dreaptă, stătea pe o canapea stil baroc. Avea în față o cană cu ceai. Cristi și Radu erau undeva, prin preajmă, Ruxandra și Oana râșneau cafea. Ușa se dă la perete, intră Costin vijelios, învăluit în frig, strigă, râde, se repede, dă noroc, îmbrățișează. Bubica iese de undeva și-ncepe să latre, dând din codiță, speriată de-atâta bucurie.

Imaginea asta, de câteva clipe, era o minune pe care am ascuns-o în brad, printre povești și ciuperci, lângă doi pinguini croșetați.

„Portret de familie” este un proiect al FotoUnion, care încearcă an de an s-adune amintiri despre noi. 

Scriu despre „a scrie” că este puțin, cât un rând.
Spun despre „a spune” că este puțin, cât un rând.
Lumina din ochi este început. Fapta, cuprins. Oamenii care te-au cunoscut- încheiere.

Cine ești? Totul poate fi contestat. Totul este contestat. Unora le place zâzania pe care o naști, altora răul care îți iese din obidă, altora grația pe care ți-o dă o zi bună. Este foarte greu să fii tu. Să nu te pierzi pe sub măști. Munca este o luptă cu tine pentru a te împărți lumii. Munca înseamnă a da. Beneficiile materiale nu înseamnă nimic. Supraviețuirea este instinct. Nimeni nu visează la supraviețuire. Nu subestima forța viselor. Modul în care te raportezi la visele tale te fac împlinit sau ratat. Satisfacția sufletească este o iluzie. Nu te îmbogățește, ci îți confirmă binele pe care îl știai despre tine. Ce vor ceilalți de la tine? Ce vor prietenii, rudele, necunoscuții? Fiecare vrea confirmare. Îți dorești ceea ce ai? Prețuiești ceea ce știi? Ești mulțumit? Atunci ei de ce nu-ți confirmă mulțumirea? Cum să trăiești? Cum să fii fericit? A lua. Nu uita să iei. Să nu te golești. Ce iubești, iei. Ce iubești, ești. Știi ce este iubirea? Este minunat că nu știi. Nu știm, nu decidem, nu avem leac. Iubirea ne depășește. În ultima vreme vorbim foarte puțin între noi despre faptul că pământul e nesfârșit de mic. 

Parada militară

Oamenii se adunau la paradă, grupați în familii. Unii părinți explicau continuu, în fraze complete și răsunătoare, cele mai neînsemnate lucruri. Copiii râdeau, înțelegători. Alții își târau picioarele, enervându-și mamele.  Poate mai fuseseră la paradă și în alți ani. Puțini tăceau, privind mașinile care așteptau să pornească spre Arcul de Triumf. 

Pompieri, Smurd, SRI, Poliția, Poliția de Frontieră. Mașini roșii strălucitoare, negre, albastre, albe, motociclete, o șalupă remorcată, tancuri verzi.

Plecasem de-acasă voioasă, cu iPodul pregătit pentru fotografii festive, în prima zi de-ntâi decembrie îngălbenită de-un soare blând.

Într-un moment de neatenție, în timp ce priveam la forțele de ordine și apărare, mi s-a înfipt în minte explicația unui tată cu fiul pe umeri, care conținea cuvântul „eroi”. 

Am făcut stânga, sufocată de ușurința cuvintelor, găsind Herăstrăul gol și lacul de-un calm nesfârșit.

Rațele dormeau cuibărite pe apă, doar unele tinere treceau lin pe sub sălcii. 

Pescărușii lăsau umbre tremurate pe lac.