Conform Legii nr. 258/2013, câinii liberi care nu vor fi atribuiţi în termen de 14 zile de la capturare unui om vor fi omorâţi (în termenii legii, "sacrificaţi prin procedee rapide şi nedureroase").

Constituţionalitatea acestei legi a fost constatată, argumentându-se (citesc în "Gândul" declaraţia preşedintelui C.C.R.) că "eutanasierea nu mai este o măsură lăsată la îndemâna exclusivă a autorităţilor locale, legea spune în ce condiţii se poate ajunge la eutanasiere, e ultima măsură şi o măsură extremă".

Din lege, rezultă că eutanasierea este ultima măsură din două, prima fiind cazarea animalului în adăpostul "serviciului pentru gestionarea câinilor fără stăpân" timp de două săptămâni. După 14 zile, se emite decizia de eutanasiere, termenul de efectuare a respectivei operaţiuni fiind stabilit în funcţie de "capacităţile de cazare şi disponibilităţile buugetare".

Îmi este ruşine că sunt om, mi-e frică de oameni şi din acest moment consider că nu mai datorez nimic acestei societăţi.

Fiinţele nu mor. Ele nu mai răspund şi-s plecate în fundul grădinii, dar până la urmă cele care contează sunt întrebările (au în ele toate răspunsurile, dar nu te poţi hotărî azi), iar mângâierea te mângâie, chiar dacă urma nu e adâncită în potecuţă, ci doar se simte, e undeva (grădina e vastă), căci nu e iubire cea care moare, binele de atunci e.. cum să spun.. măsura binelui fiecărei zile.

Casa mea are 57 de metri pătrați. Pe fiecare metru pătrat din cei 57 pot spune: e casa mea.

Sunt mulțumită că am o casă, pentru că aici mă pot odihni. 

Zilele mele încep și se termină pe 57 de metri pătrați.

...

O iau de la capăt:

Văd cu ochii închiși. 

Aud în tăcere furia furtunii și somnul unei pisici.

Pâinea nu-mi ține de foame. Vreau culoare, joc, echilibru și risc, vreau frumusețe, căutare, și mai ales nu pot trăi fără Sens.

Eu am o casă?

Ce este o casă? Odihna? Dar din odihnă nu afli nimic! Frumusețe? Muzeu, poate, încremenit, de lucruri frumoase.

Ca să avem speranță de început și sfârșit, am numit dansul Pământului timp. 

Dar tot ce se termină este, ca și metrul pătrat, convenție.

Nu vreau casă, nu vreau convenții și mulțumire, nu vreau odihnă și timp. 

Nu îmi doresc decât un lucru mărunt: să știu ce-mi lipsește, ce caut, ce vreau.

:D

Cerul deasupra Berlinului

N-am ascultat ce-mi povesteau despre oameni, cu gândul aiurea, încuviințând: da, da, da, am uitat.

Mă gândeam la pietrele albe de râu cum țuguiau Bistrița și o rupeau în culori efemere, stropind fluturii.
Ca orice copil, mă încărcam de la nori cu forme buclate de realitate și visam în zilele senine c-o să cresc toată viața.

Nici nu prea vorbeam și eram mică de-am trecut nevăzută, sub cămașă de urzici fără o mânecă, pe sub ploi de cuvinte, de întâmplări, de cuvinte despre întâmplări care au fost, ar fi putut să fie sau se întâmplă, ori sunt pe cale să, sau o să fie, sau e posibil să se întâmple.

Câțiva oameni m-au prins de mâna necamuflată. Mi-au spus: ai crescut deajuns, acum să arăți tot ce știi, tot ce crezi, tot ce simți. Să fii CUMVA. Fiecare om să apuce de-un capăt, să deconspire și să conspire la crearea ta.
Este o fată, stă lângă mine, nu vorbește, nu plânge, nu râde, nu face nimic. Nu bem cafea, bere, vin, n-am fost decât la un film vechi împreună, cu un înger din Berlin care își dorea să fie om.
Cinematograful mirosea a lemn vechi și ea, blondă, cuminte, era ca o schiță de înger, de-o puritate care durea.
Atunci m-am decis, fără să știu, să cresc pe ascuns, până la cer.

După ce trăieşti o experienţă (sau mai multe), ale cărei cauze şi efecte le-ai supus unei contestaţii aspre, poţi pune deoparte o idee. Nu cred în adevăruri citite, auzite sau povestite şi nici în opinii care nu au trecut prin toate argumentele potrivnice- ale celorlalţi, dar mai ales ale tale.

Dumnezeu nu este sus. Nici stelele nu sunt deasupra. Îmi cobor privirea în gând.

Vise fără frică

Am visat că înotam. Marea clătina ușor bleumarin. Miraculos, în vis lipsea groaza de abis care mă paralizează în realitate.

La bucătărie, se aude apa curgând peste farfuriile mici cu castele verzi din care am mâncat aseară ardei copți, păstăi late de fasole galbenă, orez tras în unt, roșii cu mărar, pătrunjel, mărar, ulei de măsline, și vrăbioară de vițel, cu prietenii. Copiii au lipit de tavan luptători, i-au tras de picioarele moi, au cerut sirop, au povestit, s-au jucat cu pisicile și cu telefoanele.

Cineva le șterge acum, cu șervet alb curat, și taie pâine.

Cafeaua râșnită inundă aerul. Respir cafea, cu ochii lipiți, întorși către visul în care scăpasem prin farmec de groaza care mă trage la fund și mă înfrânge. 

Se aud furculițe forfotind pe măsuța învelită în șervet galben. 

Toamna-i tăcută. În fereastră, latră un câine.

Rar, de niciunde, trece o pală de fericire prin mine, umflându-mi inima gonflabilă și udă, înotătoare fără teamă în mare.

Fericirea înseamnă că dintr-o dată vreau să fac lucruri, crescându-le cu palmele, suflându-le din bucurie, ca Geppetto, viață.

Pe drum

Mă striga dimineață ca din gură de șarpe, am ieșit repede, cu ochii umflați de somn, sa nu trezească tot blocul. O văd în parcul de vizavi, se dădea în leagăn cu părul vâlvoi, ridicându-se până la tei înainte și până la zidul de la 150 A înapoi.

M-am încruntat la ea și i-am fluturat mâna că vin, a râs, avea o salopetă cu ciocănitoarea Woody pe fiecare genunchi, ciocănitorile suiau în tei hohotind și se retrăgeau la 150 A făcând cu ochiul.

Am ieșit în răcoare. Pe șosea era întins ca untul soarele, în strat subțire, în copaci străluceau culori, vecinii întindeau umbre lungi pe trotuar.

În grădina japoneză, pițigoii scoteau boabe din păstăile copacilor cu frunze mari ca ferigile. Unii fugeau cu păstaia întreagă în zarzărul de vizavi, unde o decojeau, scârțâind crengile.

Am risipit un nor de vrăbii de pe alee, trecând fredonând ”Grey shirt and tie” ~ So if you want me ~ you better come and find me ~ this time don`t leave it ~ another seven years~ 

O femeie cu părul alb și eșarfă galbenă trece cântând în șoaptă, cu voce subțire, o romanță.

Toamna o ia înainte, cataramele salopetei îi strălucesc, aurind frunzele, o strig: heei, dar mă uită, e departe, o văd aplecată printre straturi, parfumând crizanteme.

Străinul

Prezint simptomele clasice ale fobiei doar când văd gândaci de bucătărie și nu omor ființe decât în cazuri de frică extremă, și-atunci simt că mă omor pe mine.

Cu aceste premise, am plecat voioasă în Grecia, să locuiesc o vară pe munte, într-o casă veche de 160 de ani, îngropată pe jumătate în pământ, la marginea pădurii.

În prima seară, fiind orbită de fericirea împlinirii visului de a ajunge acolo, fiind poate orbiți și băștinașii de lumina becurilor, am conviețuit armonios.

A doua zi dimineață, mi s-a așternut pe piele o pânză moale, umedă și rece, care îmi dădea frisoane, iar gândurile mi se blocaseră undeva, la suprafață, urmărind cel mai mic semn de viață. În dormitorul îngropat, pe peretele alb, un gândăcel cu multe piciorușe. Când m-am apropiat, s-a făcut ghem, ca un arici fără țepi. Am luat biluța cu un șervețel și am scos-o afară. La etaj, un păianjen își trăgea grăbit picioarele lungi. Am ridicat privirea. De grinzile vechi, ridate de carii, atârnau pânze de păianjeni. Am ieșit la aer. La ușă, deasupra intrării, o lăcustă uriașă la vederea căreia am simțit un gol în stomac. Pisica subțire m-a făcut să tresar. Se ducea în grădină, m-am dus după ea. Viespile, muștele și alte viețuitoare din familiile lor, dar muult mai mari și mai zgomotoase, pe care le întâlnisem eu până atunci nu se comparau cu animăluțele care foșneau frunzele smochinilor, scoțând sunete puternice, clare.

Cu degetele reci, rațiunea abolită, am coborât în sat, de unde am cumpărat spray de omorât gândaci, insecte, rugându-mă să aibă efect și împotriva păianjenilor.

N-am aruncat niciun fâs. Am tot amânat, până am uitat. Dar timpul petrecut acolo a fost pentru mine o luptă.

În primul rând, am înțeles cine sunt.

Un străin.

O ființă închisă într-o vitrină curată.

M-am întrebat cum am ajuns așa și dacă-mi doresc asta.

Cel mai probabil, din cauza fricii.

Când am uitat de curajul de a-mi căuta locul pe-acest pământ?

Nicio idee rafinată dintre gândurile purificate de aerul condiționat al apartamentului meu curat nu face cât pârguirea unui ciorchine de strugure.

Micile lucruri pe care cred că le cunosc s-au împletit într-un echilibru. Mulțumirea pe care mi-o dă acesta este o anestezie.

Încerc, în fiecare dimineață, să mă trezesc.

Mă împotmolesc uneori în aline de tul, de hârtie, de piatră sau apă. Stau toate claie peste grămadă, ca un lucru stricat.

Mă așez atunci și mă-ntorc la timpul când eram copil. Atunci nu știam că poți alege dintr-o infinitate de vieți.

Eram crudă. Îmi pusesem în gând să dărâm blocul verde-ou de rață în care locuiam. Jos, într-un colț, avea lipsă o bucată de zid. Acolo mi-am înfipt arma și-am adâncit gaura, plănuind să-l scobesc până îl năruiam. 

Eram delăsătoare. A doua zi am uitat și am plecat cu prietenii fără nume și fără chip în jurul orașului, la garaje. Așa se numeau, dar foarte puține garau. Aveau garduri, cotețe și pășuni mici unde alergau păsări printre iepurii ghemuiți. 

Îngropam comori. Sub cioburi de sticlă, așezam picături colorate de stele din hârtie sau plastic și rachete din crengi. Le ștergeam bine, să strălucească, apoi le-acopeream cu pământ.

Eram mincinoasă. Am povestit la școală cum lângă oraș, în buza pădurii, sunt râpe care ascund vieți subterane. ”Am văzut eu un om ieșind dintr-o râpă, era întunecat și purta coif strălucitor”. Duminică, am fost toată clasa la râpe. Am fost surprinsă că n-am găsit urme de viață. Erau minciuni în care credeam. 

Eram darnică. Sub fereastra mea, de la etajul 1, se strânseseră mulți copii. Le aruncasem obiecte colorate, frumoase, jucării sau nu. Probabil vecinii o anunțaseră pe mama. Până a venit, zburasem pe geam jumătate din lucrurile din casă (mai ales cele mici).

Fetița aceasta, cu bretonul retezat ca un nai, îmi amintește toate poveștile.

Stau și ascult oamenii mari cum discută și spun și eu o părere, serioasă, documentată, iar ea peste umăr îmi pufnește în râs, cu strungăreață.