Îți amintești acel asfințit, te pregăteai să pleci de la birou când părul ți-a luat foc în fereastră, ai privit în lumină o clipă, cămașa albă subțire ți se împotmolise în aurul care se revărsa în perdea, apoi te-ai întors, ai zâmbit și ai așteptat să prind cadrul perfect. Ți-am trimis fotografiile și apoi le-am șters, nu îmi amintesc acum numele tău, doar culoarea sfâșietor de frumoasă din geam și cum ți se zbătea curelușa genții pe umărul drept.

Pe vremuri, când lumea se vizita, unchiul și mătușa aveau o cameră “bună”. Era mai retrasă, umbroasă, mirosea a nou și a lână. În câte-o amiază, în vacanța de vară, mă furișam înăuntru și îmi imaginam tot felul de situații fericite. Multe aveau legătură cu păpușa inaccesibilă din mijlocul patului. Liniștea mă toropea. Razele se jucau pe lacul auriu al mobilei ce prevestea un viitor strălucit, de musafir.

Sufletul nu se spală cu apă şi săpun

 

Sufletul nu se spală cu apă şi săpun, ci se curăţă astfel: se ia o duminică uscată subţire, se scufundă un minut în cerneală, după care se pune pe o foaie de hârtie, care se pliază, fiecare cum ştie. După zece minute se despătureşte hârtia. 

Toată lumea ştie că duminicile au proprietăţi binefăcătoare, Astfel preparate, se umflă de viaţă şi miros a cărţi noi.