Aseară am fost la cinema.

Propoziţia de mai sus ilustrează lipsa de complexitate a activităţilor pe care le-am desfăşurat. Simplu spectator. Mi-era foarte sete, am cumpărat o sticlă cu apă şi am intrat. Am pus geaca de fâş pe spătar, cu gluga ridicată (eram pe ultimul rând ocupat).

Ştiam că e thriller, dar credeam că un film din această categorie la cinema nu poate cauza vătămări, ce dumnezeu, nu eşti singur în sală, te poţi agăţa oricând de realitate, în jurul tău sunt luminate atâtea capete!

De sete am uitat, de fapt toate senzaţiile şi sentimentele mele s-au modificat într-o mirare ca să nu zic şoc, recunosc, mi-am lăsat capul pe gluga moale, dar am revenit asupra deciziei iniţiale, m-am îndreptat, mi-am repetat: e doar film!! în faţă e camera, ei sunt actori, a jucat în Tânărul Hercule, maică-sa în Patru nunţi şi o înmormântare.

Dar muzica!

Mi-am pus căştile, adiau anemic The Killers, şi chiar Arctic Monkeys păreau păpădii zburătăcind pufoase prin mintea mea prinsă în menghina umbrelor.

Galben cu negru, roşu total.

„Numai Dumnezeu Iartă” este un film puternic, al cărui titlu ţi-l aminteşti la final.