Îți amintești acel asfințit, te pregăteai să pleci de la birou când părul ți-a luat foc în fereastră, ai privit în lumină o clipă, cămașa albă subțire ți se împotmolise în aurul care se revărsa în perdea, apoi te-ai întors, ai zâmbit și ai așteptat să prind cadrul perfect. Ți-am trimis fotografiile și apoi le-am șters, nu îmi amintesc acum numele tău, doar culoarea sfâșietor de frumoasă din geam și cum ți se zbătea curelușa genții pe umărul drept.

Pe vremuri, când lumea se vizita, unchiul și mătușa aveau o cameră “bună”. Era mai retrasă, umbroasă, mirosea a nou și a lână. În câte-o amiază, în vacanța de vară, mă furișam înăuntru și îmi imaginam tot felul de situații fericite. Multe aveau legătură cu păpușa inaccesibilă din mijlocul patului. Liniștea mă toropea. Razele se jucau pe lacul auriu al mobilei ce prevestea un viitor strălucit, de musafir.

Sufletul nu se spală cu apă şi săpun

 

Sufletul nu se spală cu apă şi săpun, ci se curăţă astfel: se ia o duminică uscată subţire, se scufundă un minut în cerneală, după care se pune pe o foaie de hârtie, care se pliază, fiecare cum ştie. După zece minute se despătureşte hârtia. 

Toată lumea ştie că duminicile au proprietăţi binefăcătoare, Astfel preparate, se umflă de viaţă şi miros a cărţi noi.

când timpul moare în repetarea mișcărilor, poveștile tale s-au stins, singur încerci să înțelegi, râzând, ce este de înțeles
ține-te bine, ține-te, frunză până la vară, când vei foșni la amiază în plopi moleșiți.

iubirea este o bucată de mămăligă portocalie pe care bunica mi-o păstrase de la masa de prânz.
eram copil atunci când s-a aplecat în fața bufetului.
ușile verzi- ou de rață au scârțâit.
felia era tăiată cu ața.
am mâncat mămăliga cu o cană de lapte bătut.

mama din tokyo story își aranjează o șuviță de păr când se minte.
oamenii mari din macbeth trec mărunți pe sub munți de stâncă.
arta poate fi despre ceea ce vede dumnezeu.

Uneori sting lumina și ies din casă cu o carte în rucsăcel.
Azi dimineață a plouat și după ce s-a oprit a ieșit un soare curat.
Am stins lumina și am plecat cu o carte subțire, „Ca să nu te pierzi în cartier”.
Ca de obicei când nu trebuie să merg undeva, m-am dus în grădina din Agronomie.
Am auzit țipătul unui fazan și am intrat pe alei să îl caut, dar m-am luat cu niște tufe de trifoi și-am uitat.
Cum stăteam ghemuită în iarba înaltă și căutam un trifoi cu patru foi, o doamnă de la Întreținere m-a întrebat dacă știu numele unui pom înflorit siclam.
Nu, nu îl știu. Deși în continuare ar fi trebuit să tac, nu m-am putut abține și i-am povestit impresia mea cum că ar fi venit din Japonia (atât de siclam).
Doamna m-a privit sceptică și i-a trasat colegului ei sarcina să-i taie un braț uscat. Rușinată, mi s-a părut că pomul bătea de fapt în grena.
M-am așezat pe o buturugă.
Teiul a făcut frunze. Sunt atât de subțiri că vântul se face pufos. Dacă îți dai lângă el căștile jos poți începe să plângi din senin.
Merii au felul lor de-a înflori singuri, roz-pal- alb, puțin inhibați de agitația zarzărilor.
Cum stăteam cu două- trei muște pe fiecare genunchi, care veneau și plecau când vroiau, s-a făcut prânzul și am plecat în piață să iau patru fire de praz, un pătrunjel alb și un cartof, să fac supă.

 

Lipsa iubirii este spațiul în care se întâlnesc paralelele infinitelor lumi.

În ultima vreme, Pisu doarme pe jumătatea superioară a pernei mele. Lăbuţele lui funcţionează ca dispozitivul din Inception. În vis, mă trezesc uneori cu un picior de pisică pe cap. Atunci, cu mare surprindere, realizez că sunt de fapt în pat, cu Pisu în cap, şi visez. Totul durează cât o mirare, căci imediat alunec din nou, în alt vis.

Mi-a trebuit multă vreme să înţeleg că totul se schimbă şi că oamenii uită.
După ce am înţeles, am uitat, de nenumărate ori.