Un loc uitat din Carpați

Eram patru. În fața noastră se întindea o vacanță de vară. Am cumpărat corturi, saci de dormit, izoprene, rucsacuri, bocanci, pălării, haine, lanterne, un cărucior de conserve, butelii, arzătoare, oale și bilete de tren până la Ohaba de sub Piatră, în Retezat.

Au venit ploile, asa ca am schimbat biletele pentru o săptămână mai târziu și am plecat în Deltă, la Sfântu Gheorghe.

Când ne-am întors în București, se anunțau doar averse. Am plecat.

Până la Pietrele obosisem. La Gențiana eram disperată. Rucsacul căpătase proporții grotești. Am continuat, totuși, fără gânduri și fără cuvinte.

Pe un podeț ne-am întâlnit cu un grup care cobora. Rucsacul îmi strivise privirea-n pământ.

Atunci l-am văzut. “Heeei!”, i-am strigat. A trecut pe lângă noi, mi-era puțin teamă. „Ce faci?” A stat o clipă în cumpănă și-apoi s-a întors. Era un rottweiler mare, negru. Am stat de vorbă, convinsă că stăpânii îl așteaptă.

Nu îl așteptau, era câinele muntelui. A venit cu noi. Eram fericită. L-am botezat „Câine”.

Seara am campat lângă un izvor. Am mâncat împreună conserve, am spălat vasele și ne-am culcat. Câine a dormit lângă corturi.

A doua zi am plecat pe trasee fără bagaje. Am urcat pe vârful Retezat. Câine era mereu în față, neobosit. Am coborât prin văi pe drum nemarcat, am alergat și ne-am odihnit pe marginea lacului Pietrele. Am făcut fotografii, în timp ce Marius citea dintr-o carte groasă de Stephen King.

Consumam cu hărnicie conserve și hrăneam câinele. Ne aștepta un urcuș greu peste Curmătură. Deja ne lămurisem că am luat prea multă mâncare.

A treia zi am coborât fără rucsacuri la cabana Pietrele, pe un alt drum. Am întâlnit lacuri mici în care se oglindeau cerul albastru, nori albi și cai. Câine a pus herghelia în mișcare. Am fugit care-ncontro. După un colț de munte, m-am cățărat pe o stâncă. Nu se mai vedea nimeni. La un moment dat, ca din vis, au apărut în goană Marius, urmat îndeaproape de  herghelie, și la sfârșit Câine. M-au privit scurt și-au coborât întins în vale.

Acolo caii s-au răspândit și printre lacrimi de râs ne-am povestit emoțiile.

La Pietrele l-am pierdut pe Câine. A fugit de teama câinilor cabanei. Eram tristă. Am băut ceai, am mâncat mâncare neconservată și am înnoptat acolo, toți patru într-o cameră. Până când s-a dat stingerea (curentul era cu program), le-am citit din cartea mea. Nu mai știu ce titlu era. O femeie cu părul lung în neorânduială, în cămașă albă și șosete de lână roșii, se urcase pe taburet și văruia peretele în bucătărie. Povestitorul o iubea.  

A patra zi am urcat la corturi, am strâns bagajele și ne-am dus la Bucura.

Din vârful Curmăturii se întindea în față un rai. Rânduri de munți coborau din verde-n albastru, din ce în ce mai deschis, până se topeau în lumina norilor. În vale, poiana colorată cu acoperișuri de corturi ținea în căuș lacul Bucura, curat ca un cer înserat.

Când am ajuns la camping, am rămas fără grai. Un băiat stătea lângă cort mâncând dintr-o pâine. Din când în când îi arunca câte-o bucată. Câââââiiinneeeeeeeeee!!! A venit la noi, fericirea plutea grea.

După ce am campat, am mâncat și-am privit cerul. Apusul amăgea norii cu iluzii trandafirii. Munții întunecați erau fermecați.

Am stat pe malul lacului trei zile.

Dimineața, când deschideam foaia de cort, mă aștepta Câine. Priveam împreună muntele răsturnat cu poteci, pietre și marmote, în lac. Ne spălam în apa rece din izvor, mâncam și plecam pe traseu.

După o săptămână, am coborât din Retezat.

Am ajuns la o pensiune unde televizoare și meseni se întreceau în cuvinte. Oamenii mâncau fripturi și beau bere. Totul mi se părea strident. Vedeam doar irosire. Înghițeam cu noduri, tăcuți. Despărțirea de Câine ne-a terminat.

Au trecut de-atunci trei ani. Această vacanță a rămas cea mai frumoasă în viața mea. Am uitat acolo o parte din mine, care bocăne pietrele cu suflet ușor ca de lână, urmată de-un câine.

Vineri, 12 iulie, merg la Sarmisegetuza, în tabăra de fotografie și legende dacice, pentru a-l întâlni pe Mugur Pop, care va fi sosit dintr-o mare călătorie: traversarea călare a munților Carpați.

Vara a început. Să-i ascultăm povestea.