Balcic

Pe când munţii nu aflaseră că sunt munţi şi cutreierau în voie mările, pleoscăind cu paşi grei, s-a întins pe-o parte să doarmă, la Cap Kaliakra, o coamă de pământ stîncos. 

În scobitura arcului, între umeri şi genunchi, cam prin dreptul mâinilor albe de piatră adunate în faţă, marea şi-a pierdut din trufie, îmbunată de somnul pământului tânăr.

După ce au primit nume, munţii, cerul şi mările au încremenit, căci aşa le-au găsit oamenii, nemişcătoare.

Coama respectivă, cu pete galbene de muşchi răsfrânţi peste azur, mai doarme încă, până când somnul pământului şi-o găsi sfârşitul.

Din apele domoale ce-i spală mâinile, răsare Balcicul, un oraş mic.

A fost iubit de o regină, care l-a legat pe vecie cu vrăji elfeşti. Oraşul s-a făcut pom cu străzile ramificate în sus, purtând pe crengi vapoare şi asfinţituri. În vârf, e aninat soarele. Briza îl necăjeşte. El, bunul, îndură, rispind în balans praf auriu pe valuri.

Piatra palatului, căptuşită cu pluş verde de muşchi, e alergată de pârâiaşe care murmură numele florilor.

Seara, liniştea fără seamăn se predă pescăruşilor. 

Noaptea, când te-nduri şi închizi ochii, te mai agăţi de-un tânguit de vânt trecut prin inel de catarg.

După o zi petrecută în Balcic, simţi cum ai crescut în frumuseţe.